sky_mic

Puterea creatorului si iluzia participarii

Vom ajunge să vedem o reală schimbare politică în România în timpul vieții noastre? Sau ce au pregătit creatorii de scenarii politice pentru noi? Dacă mi-ar sta în putere, aș da o lege care să interzică participarea la vot a persoanelor care nu au văzut The Truman Show. Nu doar că ar trebui să demonstreze că au văzut filmul, dar ar trebui treacă un test care să certifice că au dobândit o oarecare înțelegere a mesajului. Visez la o astfel de lege întrebându-mă dacă va fi posibil să se strângă acea masă critică de oameni cu drept de vot care să pună o presiune reală pe creatorii scenei politice de la noi.

De la o poveste (politică) la alta

Recent, am revăzut finalul filmului The Truman Show, final în care Truman reușește să fugă, păcălind echipa care îi supraveghea fiecare mișcare, învingându-și teama de apă și ieșind cu barca pe “mare”. Truman găsește ușa pe care scrie EXIT, la marginea uriașului platou, își bate joc de marele regizor al întregului show și trece pragul ușii, pășind în întuneric.

Într-unul din cadrele următoare, avem reacția unor paznici care urmăreau show-ul cu sufletul la gură (la fel ca alte milioane de telespectatori):

Reacția paznicilor surprinde cel mai primitiv nivel la care poate fi atinsă și sensibilizată atenția publicului. Să-l numim “nivelul cum-se-termină?” Este un nivel primar la care noi toți, mai simpli sau mai sofisticați, recepționăm și interpretăm o poveste: așteptăm finalul. După ce această curiozitate ne-a fost satisfăcută, suntem pregătiți să punem punct oricărei relații cu povestea care ne-a captivat și să trecem mai departe, la povestea următoare.

Cei care se ocupă de politică știu că, pentru a impresiona audiențe mari, trebuie să comunice scurt și la obiect. Și mai știu că o poveste politică nu ține la nesfârșit. Trebuie reîmprospătată pentru a păstra vie curiozitatea publicului în legătură cu finalul.

Povești literare și povești politice – chestiuni structurale

Pentru a satisface curiozitatea primară de mai sus, poveștile trebuie să fie simple. Toate poveștile care prind la public respectă un model ușor de identificat. Se crează un context. În acel context apare un obstacol sau, mai bine, un conflict dezvoltat cu cât mai multe răsturnări de situație. La sfârșit, conflictul primește o rezolvare și pacea coboară pe pământ.

Cei care spun povești trebuie să stăpânească la perfecție tehnicile prin care se captează și păstrează atenția publicului. Asta pentru că ei, the storytellers, sunt vânzători a căror marfă are cea mai mare concurență din lumea asta: orice altceva. Pentru atenția unui ascultător, the storytellers se luptă cu alte câteva zeci sau poate sute de activități pentru care omul poate opta la un moment dat. Oamenii chiar trebuie să fie buni la ceea ce fac.

Primul ingredient care nu are voie să lipsească dintr-o poveste cu succes de masă este un factor care să atingă curiozitatea noastră primară, de tip oare ce urmează să se mai întâmple? Ați observat cum reacționează copiii atunci când vreți să-i luați din fața televizorului, întrerupând desenele, filmul sau show-ul la care se uită?

– Nu, mami, încă puțin!

– Trebuie să mâncăm, te mai uiți și altă dată.

– Nuuu, VREAU SĂ VĂD CUM SE TERMINĂ!

Ei bine, privitorul primitiv consumă actul artistic (sau show-ul de orice natură) pe nemestecate. Urmărește pur și simplu răsturnările de situație după o schemă simplă – de tip personaj pozitiv vs. personaj negativ. În momentul în care show-ul s-a terminat, nu mai stă să examineze sau să interpreteze nuanțele mai complexe ale mesajului care i-a fost transmis. Pentru el, povestea e asta: X s-a bătut cu Y, sau a avut de îndurat ceva greutăți, iar la final X a câștigat sau a pierdut. Ce reținem dintr-o poveste? Cine câștigă și cine pierde. Nu știu cum se face, dar în general lucrurile sunt în așa fel împachetate încât personajul principal să câștige. Dacă vorbim de vreo abordare artistică a unui eveniment istoric, învingătorul deja cunoscut este prezentat în așa fel încât să facă figură de personaj pozitiv.

Cred, ghicesc, căci nu sunt vreun specialist, că scenariul după care se desfășoară show-ul politic zilnic este unul foarte asemănător. Sunt niște oameni a căror treabă e să creeze povești și o fac organizat. Cu cât mai imatură este scena politică dintr-o țară (să zicem România), cu atât mai primitiv va fi modelul de joc politic pe care îl vor implementa profesioniștii în comunicare. Duelul se duce între câteva mașinării de propagandă (care au în componență diverse media, mai mult sau mai puțin de masă, plus o masă efectivă de manevră, formată din oameni în carne și oase, pe care îi plimbă pe la mitinguri când e cazul). Fiecare astfel de mașinărie se luptă pentru a-și impune candidații în conștiința colectivă. Mesajele pe care le transmite Partidul A sau B, prin liderii săi, sunt construite în așa fel încât să impună prin repetare obsesivă un model de interpretare a faptelor din spațiul public. Mizele din spatele acestor lupte publice ne sunt, în genere, complet străine. E posibil ca liderii politici să se simpatizeze, să facă afaceri împreună în viața reală, dar să muște unul din altul la televizor pentru că sunt prinși într-un scenariu care – cred autorii lui – va scoate oamenii din casă și-i va duce la urnele de votare.

Povești de calitate

Să luăm o scurtă pauză de la această abordare politică și să ne uităm o secundă la ce se întâmplă în cazul creatorilor de povești din spațiul literar sau artistic.

După cum unii știm, poveștile nu se reduc la cărțile lui Coelho sau Sandra Brown (era un nume la modă prin anii ’90), nici la telenovele sau serialele fără sfârșit cu intrigi pe care le poate urmări și un copil de grădiniță. Sunt povești care ne fascinează, ne poartă prin locuri minunate, ne fac să ne bucurăm sau să suferim prin referințe neașteptate. Sunt pline de ironie, sau de frumos, tragism, dragoste, groază sau nostalgie. Ne îmbogățesc nu atât prin evenimentele pe care le descriu, ci prin felul în care sunt spuse. Arta autorului este de a face să treacă prin fața ochilor noștri oameni vii, personalități complexe, epoci istorice sau culturi surprinzătoare.

În aceste povești, creatorul pune la bătaie ani lungi de trudă, răbdare și documentare, milioane de cafele și neuroni uciși, precum și toată măiestria și talentul de care dispune. Astfel povestea ajunge să se desfacă în fața noastră ca o ceapă crocantă, cu straturile ei din ce în ce mai fine, mai suculente și mai aromate. (Dacă vă ustură ochii de la analogia cu ceapa, alegeți vă rog o altă legumă cu straturi sau un fruct mai prietenos). Creatorul trece prin suplicii creative pentru a obține o poveste de înaltă calitate. Ce înseamnă înaltă calitate? Nu doar satisfacerea unei curiozități vulgare, ci faptul că povestea ne plimbă prin locuri, situații și dialoguri la care ne bucurăm să fim părtași. La final, ne vine să-i mulțumim din inimă autorului pentru experiență. Poate că în acest fel trăim iluzia prețioasă că participăm la ceva mai înalt, mai valoros, ceva ce nu trăim în fiecare zi.

Dacă povestea nu reușește să ne plimbe prin astfel de locuri, oricât de palpitantă ar fi succesiunea de fapte brute, ne plictisim repede și acuzăm lipsa de adâncime a operei care ni se propune. O bere cu prietenii înseamnă oricând mai mult decât o poveste prost spusă. Mai ales dacă ai un prieten care, dimpotrivă, povestește frumos.

Pe când o schimbare politică în România? Pe când o poveste politică de calitate?

Acum mă întorc la politică și la felul în care construiesc poveștile mașinăriile de propagandă ale partidelor, pentru a pune o întrebare amară. Oare când vor trece aceste uzine de fabricat președinți de la satisfacerea curiozității primitive a electoratului la niște povești mai complexe și mai adevărate? “Complexe” pentru că ar fi de dorit să surprindă într-adevăr aspecte variate și adânci ale nevoilor oamenilor, nu să conțină doar sloganuri lipsite de sens, care sună a gol ca o canistră fără motorină. “Adevărate” pentru că mi-aș dori să ne reprezinte și pe noi, cei care nu ne satisfacem nici setea de lectură cu Coelho, nici foamea de cultură cu Salam.

Pe scurt, când vor trece creatorii mioritici de povești politice la următorul nivel? Parcă e nevoie și de puțină măiestrie, de puțină trudă și multă inteligență, în acest joc politic. Nu le văd nicăieri.

Deși mi se pare un mod dezamăgitor de a încheia aceste considerații, nu văd un răspuns românesc viabil la întrebarea de mai sus (care cred că formulează așteptarea multor oameni din țara mea). Nu știu când va veni acest răspuns, nici cum am putea să-l provocăm sau să-l generăm noi înșine. Oare masa critică de care avem nevoie să forțăm o schimbare se va strânge prin Facebook și Twitter și alte mijloace de informare neconvenționale, care au zumzăit de chemări la proteste publice în ultimul an? Oare masa critică se va strânge suficient de repede și de eficient încât să fim martorii unei schimbări politice reale în timpul vieții noastre? Sau ce au pregătit creatorii de scenarii politice pentru noi?

Știu că marile cărți sau marile filme m-au sedus prin iluzia participării. Am simțit că trăiesc în acele lumi, create de Llosa sau de Marquez, ca să iau doi sud-americani la întâmplare și să-i dau șah și mat lui Coelho. Și știu atât: că în acest moment, pe scena politică din România, lipsește un creator de povești de calitate, care să prindă atenția unor sute de mii de oameni, inclusiv a mea. Și cine știe ce se poate întâmpla, dacă ai 4-500.000 de oameni care te ascultă, cred în ce spui și nu uită de la o zi la alta despre ce le-ai vorbit.

schimbare politică în românia

 

Supposed to do if they get into pro-essay-writer.com fights or arguments

Usturoiul e BUN!

Faptele: Acum câțiva ani, un domn de la Cluj se apuca de un proiect foarte îndrăzneț: să producă un film independent, după un scenariu scris chiar de el, cu ajutorul din copilărie, care între timp s-a mutat puțin mai încolo – la Miami, care prieten și-a asumat sarcini cum ar fi insuflarea încrederii, consilierea pe probleme tehnice și, nu în ultimul rând, regia. Domnul de care zic a gândit problema, a scris scenariul, a vorbit cu oameni, a găsit susținere la mulți oameni care îl îndrăgesc și îl citesc – pentru că el, de fel, – și s-a aruncat efectiv cu capul înainte, precum și cu energia, nopțile albe, neuronii care se ard și nu se mai recuperează niciodată, în acest proiect.

Ne-a (tot) spus și nouă, cititorilor săi, pe , pe  și pe  despre evoluția proiectului și atâta ne-a bătut la cap cu el, și atâta ne-a reconfortat prin entuziasmul său pentru ce făcea, care răzbătea prin taste, iar on-line-ul vuia și vuia și începuse să duhnească a Usturoi, încât nu mai aveam răbdare să-l vedem odată pe ecrane și să putem să ne râdem sincer și din suflet, așa cum ne promisese producătorul. După ce filmul – pe numele său adevărat  – a trecut prin  de ajuns să albească și ultimul fir de păr din barba tăticului său, după ce, înainte de a ieși din post-producție,  pe care probabil că o merita (veți vedea în film de ce), după ce , tăvălugul s-a pornit și nimic nu a mai putut opri , pentru care toți cei care ne-am aflat în sală îi mulțumim echipei de la  că a făcut lucrurile să se întâmple, la Cinema City, în Sun Plaza.

Aseară, așadar, am văzut în sfârșit domnului Groparu (a.k.a. groparu.ro). Poftiți un trailer și, mai jos, impresiile de după.

Ne-am dus fără așteptări, că n-am avut timp să ni le facem, fiind cam ocupați în ultima vreme. Voiam să râdem și cam atât. Și am râs! Filmul conține doi “prunci”, cum le-a spus Groparele în frumosul grai ardelenesc, extraordinar de simpatici și de telegenici, de care ne-am îndrăgostit instant. Pe urmă, conține câteva situații și replici pline de un umor deschis și prietenos, cald ca omul care l-a pus pe peliculă și la fel de frust. Ce mai conține? Multe incursiuni superbe în atmosfera satului ardelenesc de azi. Țigani simpatici. Un manelist cu BMW. O manea neașteptată. Un berbec genial. O petrecere țigănească. Un controlor de tren CINSTIT (în punctul ăsta, mi s-a părut că Groparul a cam exagerat!!!). Toate astea sunt în film, plus o poveste simplă, fără mari pretenții de suspans sau răsturnare de situație, dar captivantă prin unghiul relaxat și copilăresc din care este exploatată – de la nivelul unor copii de școală generală care îndrăznesc să viseze până hăt-departe la Hollywood. Și câteva tehnici cinematografice simpatice care condimentează filmul și îl fac antrenant pe toată durata.

Desigur, am păstrat ce mi s-a părut cu adevărat fabulos la sfârșit. Acest film are cea mai FAINĂ coloană sonoră pe care am auzit-o de multă vreme. Cu siguranță n-am auzit vreodată așa o coloană sonoră la un film românesc. Atât de bună a fost încât aș putea să ASCULT acest film în mașină, pe repeat, la drumuri lungi.

Iar la sfârșit am plecat cu o căpățână de usturoi pe care probabil organizatorii au intenționat să ni-l ofere ca să-l păstrăm ca amintire, dar care își va întâlni cât de curând destinul cocoțat pe ceva bruschete cu roșii sau avocado. Sau amândouă.

Sper să am ocazia să văd filmul cât de curând în cinematografe și cu ocazia respectivă să plătesc și bilet. Vorba , Usturoiul e mai bun decât MULTE filme de la Hollywood. Mult mai bun.

Felicitări, Gropare! Felicitări, dle. regizor Lucian Alexandrescu! Și, de ce nu, la mai multe!

Poze de la premiera bucureșteană, .

Ca să nu uit, filmul are și pagină de . Ca să poți afla din timp unde va putea fi privit.

 
Parents dont want you to babysit their kids parents help with homework if you have

image1

Guerilla Charity

Acesta este un guest post pe care l-am așteptat cu mare nerabdare. În sfârșit, a venit. Andrei a pus mâna și a scris excelent despre destinatarii banilor pe care îi plătiți pentru poeziile de joi. Mulțumesc!

image-2

De trei ani ne ocupam de copiii din case familiale. Un fel de orfelinate, dar mai mici, care imita pe cat se poate o familie. Copiii se afla in Giurgiu, acolo traiesc in peste 20 de asemenea case. O duc greu, nu au tot ce isi doresc si nici tot ce le trebuie.

O duc greu, insa viseaza la aceleasi lucruri ca si noi.

Tocmai din cauza ca oamenii ii percep ca pe niste “copii amarati”, auzim des replici de genul “am acasa niste haine ramase mici, pot sa le aduc?”. Copiii astia au aceleasi aspiratii ca si noi. De ce sa le “daruim” hainele noastre folosite?

Asa ca am simplificat problema. Simplu, fara branding, fara fundatii, fara “awww ce dragut” sau “saracii de ei”. Fara pretentia falsa de a le schimba viata. Fara sa ne laudam cu asta.

image1

Ne facem temele despre fiecare copil, strangem bani de la cei din jur, apoi cumparam intotdeauna lucruri noi. Sau facem cu ei cate o excursie, in care petrecem timp impreuna. In parc, la gradina zoologica, la joaca, o inghetata, prajituri… De-ale copiilor.

Nu avem o regula cu stransul banilor. Am cerut colegilor si prietenilor, am organizat targuri de prajituri gatite de noi. Toate cu scopul de a strange cat mai mult cash.

Nu suntem o organizatie. Nu avem un nume. Nu iti vom multumi pentru banii oferiti. Doar facem ce trebuie cu ei.

O numim “guerilla charity”. Este o idee care functioneaza, suntem din ce in ce mai multi. Data trecuta am strans aproape 1000 de euro, in mai putin de o ora (de prajituri).

Iar astazi avem inca un aliat. Robert compune si vinde poezii pentru ei.

Platiti scump, va rog!

image

Just make https://eduessayhelper.org/ sure that there arent any local

Pauza. O veste buna si una proasta.

Cu care să încep? Cu cea bună, întotdeauna!

Voi aduna câteva (în jur de 30) scurte povestiri într-un volum. Acesta este proiectul. Ideea are două zile, bineînțeles că nu am răbdare (defectul meu principal) și o anunț. Vor fi 30+ povestiri publicate anterior pe blog, alese pe sprânceană și luate la prelucrat ca să fie într-adevăr demne de tipărit pe hârtie. La unele din ele sunt de făcut doar îndreptări stilistice, la cele mai multe voi păstra doar ideea sau poanta și voi rescrie tot restul. În vreo două luni bănuiesc că poate să fie gata.

Nu știu cum se va întâmpla mai departe: cum voi publica, cum voi distribui, cum voi vinde etc. Deocamdată mă concentrez să fac conținutul. Pe urmă, după ce va fi gata produsul, mai vedem ce și cum. Poate crowdfundind, poate altceva, poate îmi dai și tu o idee!

Deocamdată, sunt încântat de proiectul ăsta și sper să am timp de el. Și pentru că veni vorba de timp…

Vestea proastă este… de fapt, două vești proaste. Va trebui să pun două lucruri în paranteză, ca să pot să mă ocup de ideea de mai sus. Primul dintre ele este blogul. Pauză pentru o lună-două de la postări literare sau de orice fel (în afară de cazuri în cazuri în care voi avea ceva de spus și nu va suferi amânare).

Al doilea proiect care va trece și el în standby este romanul (da! va fi, în cele din urmă, un roman) la care lucrez din toamna lui 2012. Am ajuns, până în acest moment, la un draft de vreo 90 de pagini. În ultimele săptămâni, am scris vreo 20 de pagini și am șters cam tot atâtea. Va ieși bine, sunt foarte mulțumit, dar mai am multe lucruri de absorbit și de pus la punct până să fie perfect.

Mi-am făcut deja o selecție cu cele 30 și ceva de povestiri pe care vreau să le șlefuiesc ca la carte. Mă apuc de treabă.

Și gata, asta e “știrea”. Nu vreau să alunec într-o perspectivă plângăcioasă și să-mi amintesc că trebuie să fac și bani între timp și ce frumos ar fi dacă scriitorii ar putea trăi din scrisul lor etc. Eu cred în ideea că scriitorii POT trăi din scrisul lor. Dacă eu încă nu o fac, înseamnă că încă nu sunt scriitor. Și trebuie să muncesc mai mult, să fiu mai deștept, mai abil, mai feroce!

În definitiv, mai am destul până să bifez cele 10.000 de ore.

Imagine de aici.

In order to be comme il faut, must be in buyessayonline.ninja/ society, and have
Kundera2

Nemurirea lui Milan Kundera

Kundera2

Prin clasa a XII-a, mă hotărâsem că voi face Filosofia și mă pregăteam temeinic pentru admitere, sub minunata și riguroasa îndrumare a Profului, care-mi scotea cu răbdare din cap toate clișeele autosuficiente și imbecile sădite acolo de lectura superficială a unor pasaje din Cioran și Nitezsche. Întâlnirile noastre aveau loc după-amiaza, ceea ce era foarte fain pentru mine, deoarece discuțiile se puteau prelungi până spre seară, depășind cu jumătăți bune de oră timpul alocat. Mai participau două fete care erau cu mult mai puțin interesate de fenomen decât mine, dar să le lăsăm deoparte, căci nu sunt importante.

Într-o astfel de seară, nu știu cum a venit vorba și am mărturisit că tocmai am citit prima mea carte de Dostoievski – Crimă și pedeapsă. Și mi se părea cutremurătoare și nu mă mai opream din a-l lăuda pe Fiodor Mihailovici, care, de altfel, nu avea deloc nevoie de laudele mele. Și Profu’ mi-a pus întrebarea:

– Nu ai mai citit nimic de Dostoievski, până acum?

Iar eu am răspuns sincer și rușinat:

– Nu!

Comentariul pe care l-a făcut Profu’ mi-a redat însă curajul și încrederea:

– Ce fain! (și a urmat explicația, după privirea mea nedumerită) Ce fain că nu ai citit niște cărți fundamentale până la vârsta asta. Poți să le iei – sunt atâtea – și să le citești cu mintea de-acum. Le citeai într-a IX-a și nu înțelegeai mare lucru și ți se părea Dostoievski plictisitor…

La fel mi s-a întâmplat și cu alți scriitori pe care am ajuns să-i apreciez – i-am descoperit rușinos de târziu. Atâta că am înțeles, între timp, că rușinea asta e o prostie, un răsfăț snob al oamenilor care consideră că există o vârstă până la care citești, după care nu mai citești (cum era un domn pe care l-am rugat să-mi împrumute, în aceeași perioadă dintr-a XII-a, Demonii lui FMD, iar el mi-a dat cartea de tot, spunându-mi: la vârsta mea, ce să mai fac eu cu cărțile? a trecut vremea cititului, pentru mine! – și într-adevăr, dacă nu le citea el, nu le mai citea nimeni, pentru că ocazia cu care am intrat în casa lui a fost să mă joc cu fiul său la calculator; cum tipul petrecea ore întregi cu jocuri de strategie și refuza să iasă afară, ai lui s-au gândit ca măcar să-i țină cineva companie și m-au invitat pe mine).

În anii din urmă, i-am descoperit așadar, pe rând, pe Mario Vargas Llosa, Charles Bukowski și Milan Kundera. Când mi-a împrumutat Bogdan Iubiri caraghioase, mi-a recomandat în mod special ultima povestire – Eduard și Dumnezeu. Nu știu dacă mi-a plăcut cel mai mult neapărat aceea, dar mi-a plăcut Kundera, cu observațiile lui fine, cu maniera lui hâtră de a demasca aparențele. Cred că Kundera e un hâtru și mie-mi plac oamenii hâtrii.

Iar ultima carte de Kundera pe care am citit-o (am terminat-o în dimineața asta) este Nemurirea (Nesmrtelnost – titlul original, pentru cine știe cehă). Englezii au tradus cu Immortality, ceea ce este mai aproape de tema romanului. Pentru că nu de nemurirea sufletului este vorba, ci de păstrarea – mai mult sau mai puțin nemuritoare – în istorie a imaginii individului. De amintirea care dăinuie în istorie este vorba, dacă vreți, dar nu cred să existe în română un singur cuvânt care să redea nuanța.

Nu mi-am propus să scriu acest articol ca pe o recenzie. Mi se pare și foarte greu să faci o recenzie la un roman atât de încărcat de reflecții, cu atâtea teme paralele și cu un fir al acțiunii imaginat mai mult ca un pretext pentru a surprinde personajele în ipostaze omenești caracteristice. Am vrut doar să spun (să împărtășesc, după ce am fost corectat că am folosit aici to share) că am avut momente de bucurie pură, citind cartea. E o bucurie diferită de cea pe care o resimți citind un roman a cărui acțiune te prinde, ca și cum naratorul ți-ar pune în față un film mai bogat și mai nuanțat decât ar putea face orice regizor. Nemurirea nu este un roman cinematografic, cu acțiune liniară, iar Kundera își asumă asta cu mândrie:

După un timp, Avenarius sparse tăcerea: “De fapt, ce scrii tu acum?” întrebă.

“Ceva ce nu se poate povesti.”

“Păcat.”

“De ce păcat? E o șansă, un avantaj. În zilele noastre toți se năpustesc peste toate câte s-au scris vreodată, (nota mea – Kundera scrie asta în 1988!) ca să le transforme în filme, în seriale de televiziune, sau în desene animate. Întrucât esențialul în roman e tocmai ceea ce nu se poate spune altfel decât numai și numai în roman, în orice adaptare a sa rămâne doar neesențialul. Nebunul care se mai încumetă azi să scrie romane și vrea să le asigure protecția trebuie să le scrie în așa fel încât să nu mai poată fi adaptate, altfel spus să nu poată fi povestite.”

(E sigur că în cuvintele de mai sus există o doză bună de autoironie și de reproș la adresa ecranizării, în exact același an în care scria Nemurirea, a romanului său Insuportabila ușurătate a ființeiKundera a fost foarte dezamăgit de film și nu a mai permis adaptarea vreunei lucrări de-ale sale.)

Bucuria lecturii, în cazul Nemuririi, vine din observațiile pătrunzătoare despre cine suntem, despre cine ești – la urma urmei – versus cine crezi că ești, sau te străduiești să pari. Cine ești, în spatele imaginii pe care o proiectezi în societate? Răspunde cine ești, nu cum vrei să-și amintească lumea despre tine! Ține cont că nu doar tu proiectezi acea imagine, ci toți cei cu care vii în contact și care au ceva de spus despre tine, iar imaginea ajunge să aibă drumul său independent, dacă nu cumva să trăiască în locul tău…

Înaintăm prin viață împingând de la spate niște măști – unele mai rudimentare, altele deosebit de complexe și de măiestrit articulate – iar măștile acestea sunt de fapt cele care dăinuiesc în timp și primesc numele nostru, încep să trăiască ele, exclusiv, în locul nostru, pentru tot restul istoriei. În spatele măștilor, pe care le purtăm unii față de alții și uneori chiar față de noi înșine, se află dorințele noastre adevărate, mobilurile veritabile ale acțiunilor noastre, fricile și bucuriile noastre secrete. Kundera smulge – plin de spirit, dar fără milă – acest văl, această ceață comodă în care ne mișcăm, cu impresia că noi și imaginea noastră suntem totuna. Ei bine, nu! Nu suntem. Și mai înspăimântător este că, odată masca dată în vileag, ne cuprinde îngrijorarea pentru ce rămâne. Mai suntem CEVA, în afară măștilor noastre atent manevrate în relațiile cu ceilalți? Ce mai subsistă, în spatele imaginii noastre care defilează prin istorie? Un individ unic și irepetabil, dar care se dizolvă fără urmă în imaginea lui socială, pentru că doar acesteia îi este dată nemurirea istorică. Cine mai știe cum era Goethe, de fapt? Sau marele Hem, sau propriul tată…

Trebuie înțeles cadranul vieții.

Până la o anumită clipă moartea noastră e pentru noi ceva foarte îndepărtat ca să ne ocupăm de ea. E nevăzută și, deopotrivă, invizibilă. Asta-i prima fază, cea mai fericită, a vieții.

Apoi, pe neașteptate, începem să vedem moartea în fața noastră și nu mai putem s-o îndepărtăm din mintea noastră și din câmpul nostru vizual. E cu noi. Și fiindcă nemurirea e lipită de moarte ca Hardy de Laurel, se poate spune că nemurirea e și ea lipită de noi. Abia am descoperit prezența ei și, gata,începem să ne îngrijim de ea cu febrilitate. Îi comandăm un smoking, îi cumpărăm o cravată de teama ca nu cumva hainele și cravata să fie alese de alții, și prost alese. […]

După această a doua fază a vieții, când omul nu-și poate lua ochii de pe moarte, vine o atreia fază, cea mai scurtă și cea mai tainică, despre care se știu puține lucruri și depre care nu se vorbește. Puterile încep să-l lase, și omul e cuprins de o oboseală dezarmantă. Oboseala: punte a tăcerii ce duce de pe țărmul vieții pe țărmul morții Moartea e atât de aproape încât priveliștea ei a devenit plictisitoare. A devenit din nou invizibilă și nevăzută: nevăzută precum nevăzute sunt obiectele prea familiare, prea cunoscute. […] Nemurirea este o iluzie derizorie, ridicolă, un cuvânt găunos, o suflare de vânt urmărită cu o plasă de prins fluturi […]. Nemurirea nu-l mai interesează câtuși de puțin pe obositul om îmbătrânit.

Cum ar fi trebuit să închei eu acest articol (pentru că nu-l vreau prea lung), cu ce frază deșteaptă, care să-mi atragă admirația veșnică a celor 3 sau 4 cititori ai mei? Nu vom ști niciodată!

Citatele sunt din traducerea lui Jean Grosu pentru Humanitas (2000, 2013).

Imagine de aici.

liceu2

Ce faceam la ore, in liceu

Asta e pe bune. Desigur, titlul e puțin senzațional, dar nu minte decât pe mai puțin de jumătate, nu 200%, ca în tabloide. Minte în sensul că în liceu nu făceam DOAR asta, la ore, după cum și chestia respectivă n-o făceam doar la ore, ci și acasă, în parc, la mare, la bunici etc.

Scriam.

Am un vraf de agende pe care le-am păstrat de atunci. Și uneori – rar – mă apucă curiozitatea să revăd ce-mi cocea mintea “pe vremea aia”. Nu că aș fi fost vreun talent precoce, dar e curios și interesant să vezi dacă ai păstrat unele teme, dacă le mai porți cu tine, sau dacă nu cumva repeți aceleași greșeli. Până la urmă, se poate să răspunzi la întrebarea “cine sunt?” prin comparație cu “cine am fost?”. Iar la cea din urmă răspunsul vine de multe ori mai ușor.

Răsfoiesc, așadar, agende din liceu.

1999 sau 2000. Versuri – cele mai multe proaste. Unele au ceva simpatic:

Altă toamnă

 

S-a sărăcit frunza în cirești,

Soarele aprinde ferestrele

mai ruginit ca-n alte dăți.

Dar nu te-arăți.

Mă mângâi cu vânturile seci și pământul

mă ține în spinare răbdător.

Și de mă însinguri pe marginea aceasta de noapte,

mă înmormântez în toamnă,

căci s-au copt strugurii.

Vinul acesta nou și amar și fără de tine…

Desigur, inspirația vine din Argoticele lui Stănescu, pe care le descoperisem încă din clasa a VIII-a, la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română. Alteori, inspirația vine din muzica mai întunecată pe care o ascultam pe atunci:

Medieval

 

Lasă lumina să putrezească

În urma frunzelor înnegrite

Șoapte de îngeri se-mpreunară

Cu strigăt greu de fiară flămândă

Și iarăși lupta se va începe

Când ploaia aspră iarăși lega-va

Pământul putred de steaua lucie

Rege, călugăr, sărman sau fală

Toate sluji-vor de praf pe cizme

Noaptea pe ziuă tot alerga-va

Ziua pe noapte iar o gonește

Clipa din urmă le va alege

Există și proză – mai jos, un exemplu – iar între versuri și fragmente de roman (mereu lucram la câte un roman) stau pagini ciudate, de care nu prea știu ce să zic. De exemplu, am desene care mă cam sperie, acum – niște caricaturi ciudate, personaje cu nume grotești, cum ar fi Gigi Vrăjel, Lobo Cocănel, Mâdzilla, Lobodă Theodhorhescu sau Sultanul Al Mahmur de la Vhin.


liceu2

Mai avem două citate – unul din III Regii, XIX, 11-12: “… iată Domnul va trece și înaintea Lui va fi vijelie năprasnică, ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur, va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi o adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul.” și unul dintr-o traducere după Salustius (trebuie să fi fost prin clasa a XI-a): “Se cuvine ca toți oamenii care doresc să fie mai presus decât celelalte ființe să se străduiască din răsputeri să nu traverseze viața în liniște, ca oile, pe care natura le-a plăsmuit încovoiate și supuse pântecului. Mi se pare mai potrivit a căuta gloria și a face amintirea noastră cât mai durabilă cu putință…”

Puțin mai încolo – Andrei, o să-ți placă asta! – am găsit proverbele sucite pe care le inventam când ne plictiseam, adunate pe două pagini, din care nu mă pot abține să citez, in extenso:

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din clasă,

Ce-i în mână nu-i a bună,

Degeaba te ai bine cu primaru’ dacă nu asculți Rimaru,

La școala lăudată să nu vii deloc!,

Munca e brățară de aur turcesc,

Cine are carte are parte de înjurături, că vin mineri băăăă!!! etc.

 

În fine, un mic fragment din romanul cu Horațiu Feronian și Liviu Silvestru, în care exersam în stilul lui Matei Vișniec din Cafeneaua Pas-Parol, carte pe care am primit-o cândva prin clasele gimnaziale, ca premiu pentru rezultate la învățătură și purtare, singura care mi s-a părut bună de ceva. Horațiu Feronian este un intelectual singuratic, tânăr și netrecut prin viață, rămas fără părinți de tânăr și îngrijit de o verișoară foarte cumsecade, dar săracă. Liviu Silvestru este un șofer de tir, moștenitor neașteptat al casei impunătoare de peste drum. Romanul trebuia să urmărească prietenia dintre aceste caractere contrare. Într-unul din fragmente, Liviu Silvestru își duce prietenul al un bâlci local, unde Feronian rămâne izbit de frumusețea unei femei.

Raluca stătea chiar în oraș. Era o femeie frumoasă. Feronian simți asta în coșul pieptului, când i se tăie răsuflarea. De altfel, un bărbat care venise cu nevastă-sa și care era ținut cam din scurt de ea, pentru că se îmbătase puțin, își făcu timp să scape de sub marcaj și să-i șoptească lui Horațiu:

– Bună gagică, hă?

Surprins, Feronian confirmă cu un zâmbet pierdut, dar imediat întrebarea i se păru jignitoare. Nu pentru modul grosolan în care omul acela își plescăi satisfacția la vederea unei femei, ci pentru că femeia NU era “bună”, era o femeie frumoasă, care se distingea din grup și trebuia privită altfel decât o prostituată.

Silvestru remarcase și el că Horațiu o mânca din ochi.

– N-ai gusturi proaste, îi spuse el când plecară.

Dar până atunci, Feronian fierbea în suc propriu. Încă o dată, vedea că realitatea nu e ca-n cărți. Pentru el, femeia frumoasă pe care și-o imagina era un corp de statuie, cu o grație dincolo de lumea pământeană, cu pielea albă și fină.

– Pârț! ar fi spus Liviu Silvestru.

Și avea dreptate. Altfel stăteau lucrurile aici, pe pământ, decât la el în cărți. Dar poți transforma și realitatea în literatură, nu? Horațiu își promise să scrie o carte sau măcar o nuvelă despre prostituate. Nu că ar fi avut vreo legătură cu Raluca, dar era aspectul extrem al faptului pe care deodată îl înțelese: femeia este făcută și din carne. Prostituata este făcută numai din carne.

La un moment dat, Liviu Silvestru porni cu Horațiu Feronian prin târg, să-i arate cam ce era pe-acolo. Horațiu își dădu deodată seama că acolo se fura pe rupte. Hoții erau tineri, de la 7-8 ani până spre 20 și nu puteau șterpeli ușor marfă mai scumpă (haine, încălțăminte, cuțite, coase, pălării), dar le era foarte ușor să pună mâna pe câte o turtă dulce sau jucărie. Tactica era să se apropie câte doi sau trei de tarabă și să-l țină de vorbă pe vânzător, altul trecând pe lângă ei ca simplu privitor și punând mâna pe câte ceva. Cel mai mult se furau turtele dulci – era o tarabă imensă, păzită de un singur țigănuș cam speriat, imediat observată de băieți. Se duceau oamenii și luau fără sfială, atenți doar să nu-i vadă vreun gabor.

După vreo două ture, Feronian se trezi că Liviu Silvestru îi strecoară în mână vreo cinci turte dulci, rotunde și găurite la mijloc, pe care le șterpelise chiar de sub ochii țigănușului.

– Mă prostesc și eu, zâmbi Silvestru.

Feronian nu răspunse, dar i se păru că treaba aceasta nu i se potrivea lui.

– Vrei să luăm niște mici, ori ceva? îl întrebă Silvestru?

– Nu prea arată bine micii. Aș zice să luăm câte un cârnat.

– Patru cârnați și două beri! ceru Silvestru.

– Eu nu vreau bere.

– Bineînțeles, râse Silvestru și puse sticlele desfăcute pe o masă rudimentară de brad. […]

Horațiu se postă pe cealaltă bancă, față în față cu Liviu, care îi împinse o bere mai aproape.

– Ia di be!

Feronain nu bău imediat, dar când Silvestru se ridică să-i spună omului cu grătarul să perpelească bine cârnații, trase un gât bun.

liceu1

 

fantana universitate

Manifest Anti-Lectura

fantana universitate

– Manifest anti-lectură! Manifest anti-lectură! În câteva minute voi da citire manifestului anti-lectură.

Ia uite ce chestie inedită pentru București! mi-am zis. Tipul chiar se crede în Speaker’s Corner, în Hyde Park. Sau cel puțin așa se poartă. A pus o ladă de bere goală pe jos, la fântâni la Universitate, s-a urcat pe ea și agită cu o mână o portavoce portocalie. În mâna cealaltă ține o foaie, probabil manifestul. Mă opresc chiar în fața lui, curios. El repetă anunțul, după care mă reperează și mi se adresează, fără portavoce:

– Merci că te-ai oprit! Va fi interesant, te rog să stai să asculți!

Îi zâmbesc încurajator.

– Stau! zic, pentru că nu mă grăbeam nicăieri.

E un tânăr înalt și slab (neapărat slab, pentru că un pufos cu un manifest în mână e caraghios), cu o figură martirică, foarte potrivită momentului. Are părul foarte blond, cioc și mustață, îmi imaginez că așa ar putea arăta Aleoșa Karamazov, doar că ar fi mai voinic.

– În câteva minute voi da citire unui manifest anti-lectură!

Două tipe drăguțe se uită nedumerite la el, încetinesc pasul și fac la dreapta, către Facultatea de Litere. În 10 minute, se adună vreo 15-20 de curioși. Unii scot telefoanele și fac poze sau filmează. Probabil știu de Speaker’s Corner și apreciază, ca și mine, ineditul transpunerii situației în centrul Bucureștiului. Cei mai mulți trecători se uită la el cu un aer absolut indiferent și trec mai departe. O bătrână cu câte o plasă în fiecare mână se oprește, obosită. Va lua și ea o pauză și va asculta manifestul. Un domn grizonat, cu o geacă din imitație de piele și căciulă cu cozoroc, din imitație de oaie, strigă mânios (în trecere): mai terminați dracu’ cu politica mamii voastre!

În fine, publicul nu e numeros, dar ca să nu riște să piardă și puținii oameni pe care a reușit să-i facă curioși, tânărul se hotărăște să înceapă.

Manifest anti-lectură!

Acum câțiva ani, unii oameni și-au zis că e foarte cool să citești cărți. Adică nu e doar instructiv, educativ, motivațional etc. – e și foarte cool. De ce e cool să citești cărți? Pentru că majoritatea oamenilor nu mai citește, iar orice comportament care sfidează majoritatea devine automat cool.

Dacă acei oameni chiar citeau, sau ce citeau, nu mai contează. Gestul în sine de a deschide o carte în metrou, între stații, a devenit o poză mișto…

Adică cool pe românește – explică el lăsând, pentru o fracțiune de secundă, foaia în jos.

Lumea a început să asocieze cititul cu epitete care nu au nicio legătură cu acțiunea în sine – cum ar fi sexy. Cititul este sexy, au spus unii. Probabil că este, dacă fata are ochelari cu rame groase sau colorate, și e drăguță. E sexy fata, nu cititul – spune ridicând din nou privirea, pentru că i-a avenit acum în minte formularea asta, mai bună.

Au apărut câteva inițiative de promovare a lecturii, de altfel foarte bine intenționate, dar care, prin lipsa de consistență a mesajului lor, au făcut mai mult rău decât bine. Mai multe librării au înțeles că mesajul: “e cool să citești!” prinde bine la public și au confiscat inițiativa pentru a o folosi în scopuri comerciale. Librăriile – contrar părerii generale – nu sunt despre cărți! Ele sunt despre vânzarea de cărți, le interesează profitul, nu cultura. De aceea, pentru librării este foarte potrivit să spună: cititul e cool, trebuie să citești!, deoarece asta înseamnă vânzare. Câtă lume nu cumpără cărți numai pentru a le face cadou, pentru că acum este din nou la modă?!

Trei-patru fete din audiență și-au coborât telefoanele și au plecat să prindă autobuzul, mulțumite că au apucat să surprindă câteva imagini cu prestația speaker-ului. În locul lor s-a alăturat micului grup un bătrân cu baston, care se plimba foarte curios de colo până colo, trecea prin fața fiecăruia și îl fixa cu privirea, iar la un moment dat a început să-i dea târcoale vorbitorului, examinând, foarte curios, lada de bere pe care se urcase. Aleoșa al meu însă nu îl băga în seamă, ci continua netulburat, cu ochii în foaie:

– Suntem asaltați cu reclame, la radio, pe Internet sau chiar la televizor, reclame în care o librărie sau alta ne cheamă să venim și scoatem… – mă rog, să cumpărăm cărți de la ei… Ni se promit reduceri la cărți, se organizează târguri de carte, se promovează diferiți autori, totul făcând parte dintr-o industrie bine calculată, o mașinărie de făcut bani care nu are legătură cu adevărata literatură sau cultură. În continuare în România cărțile cele mai vândute sunt romanele ușurele, de tip Paulo Coelho, pe care îl găsești la loc de cinste în orice librărie, de la Diverta la Cărturești. În afară de aceste romane lipsite de valoare – de tip Coelho, sau fantasy sau alte genuri de consum, care nu conțin idei și nici literatură veritabilă – librăriile sunt pline de cărți cu rețete culinare frumos editate, cartonate și cu poze color…

În acest punct, un tip din dreapta mea a bufnit în râs și a aplaudat:

– Chiar zice bine, frate! Pe bune, omul e cam ciudat, dar le zice bine, ce să mai… Bravo, cocoș! Eu sunt de partea ta!

Vorbitorul s-a bâlbâit două secunde, apoi s-a oprit, s-a uitat spre suporterul său, foarte mirat, pentru că nu se aștepta la o aprobare atât de deschisă și de zgomotoasă și nu știa cum să o primească. Într-un final, s-a întors la document și a căutat să reia șirul.

– … Ăăă, librăriile sunt pline, așa – cartonate și cu poze color, apoi sunt pline de metode îndoielnice de a face bani, de a fi fericit, de a scăpa de stress, tot felul de cărți așa-zis motivaționale scrise de impostori, autori fără nicio valoare, et caetera. Cât despre scriitorii contemporani cu adevărat valoroși, ei nu au nicio șansă de a fi publicați la scară largă, afară de cazul în care au relații sau plătesc din buzunarul lor bani grei ca să… în fine…, ca să-și vadă opera publicată. Sunt scriitori de mare valoare care își îngroapă munca de o viață pentru că nimeni nu e dispus să-i ajute să o scoată la lumină, motivând că “nu vinde”.

DATĂ FIIND ACEASTĂ SITUAȚIE, protestăm cu toată convingerea față de comecializarea și trivializarea unui act atât de intim și de important cum este lectura cărților. Suntem martorii unei situații care copiază fidel ce s-a întâmplat în industria muzicală și industria de film, unde artiști și actori de mâna a III-a au luat locul personalităților cu adevărat mari din trecut. Din nefericire, toate au trecut de la statutul de arte la acela de divertisment – și așa se va întâmpla și cu literatura. Este cool să citești, dar la ce bun să-ți trăiești viața doar urmărind să fii cool? E trist, nu e cool!

Din nou auditoriul, între timp redus la jumătate, gustă formularea și râde. Bătrânul curios ciocăne cu vârful bastonului în lada de bere, vorbitorul îl observă cu aceeași uimire, dar reușește să-l ignore, luându-și avânt pentru partea finală a manifestului său:

Nu vrem lectura cool, de hipster, cu care ne bombardează acum librăriile dornice de profit, online sau offline. Nu vrem maculatura fără valoare care ocupă mai mult de 50% din rafturile librăriilor. E bine să citești, dar e o prostie să spui că e cool să citești, orice, la grămadă. Cărțile nu sunt toate la fel. Există cărți pline de informații greșite, care manipulează masele de cititori, există cărți care nu conțin nimic util sau documentat, numai invenții de doi lei, menite să prostească lumea, care se vând sub un titlu senzațional. La fel, romane de dragoste sau erotice fără sare și piper, Science Fiction și așa mai departe. Nu mai vorbim de toate volumele scrise de diverse așa-zise personalități sau vedete, care povestesc episoade fără gust din viețile lor de succes.

Pentru toate acestea sunt vinovate librăriile, care nu urmăresc să facă o selecție de lectură riguroasă și serioasă, ci sunt prinse în jocul banilor și al profitului cu orice preț. Așadar, protestăm în fața acestei stări de fapt. Dacă lectura ta constă în cărțile de Pauo Coelho și de Osho – și așa mai departe, sunt nenumărate exemple… – mai bine să nu citești deloc! Vei fi mai echilibrat și măcar nu vei avea impresia că citești, când tu de fapt recurgi la o formă de divertisment mai joasă și mai tristă decât o comedie de la Hollywood. Nu avem, din păcate, instrumente să schimbăm această situație, dar ea trebuie spusă cu voce tare, pentru că adevărul iese mereu la suprafață.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Cam acesta a fost manifestul. Tânărul vorbitor s-a oprit și a privit timid spre cei șapte oameni care au avut răbdare până la sfârșit. Nu durase mult, maxim 5 minute, proclamația lui. Doi-trei ascultători au zis “bravo!” și au plecat. Eu i-am zâmbit și am vrut să-i spun ceva, dar nu-mi era clar ce impresie îmi făcuse prestația lui. Oricum, cred că l-aș fi felicitat pentru curaj. Nu am avut timp, pentru că tipul din dreapta mea îl acaparase deja pe Aleoșa și îl bătea prietenește pe umăr, în timp ce-l întreba dacă nu cumva are o țigară. Se întâmpla să aibă, așa că și-au aprins amândoi câte una și s-au îndepărtat încet, luând-o pe lângă Facultatea de Arhitectură, pe Edgar Quinet, spre Calea Victoriei.

– Știu eu un bar unde au bere ieftină, zicea tipul care stătuse în dreapta mea.

Ultimul rămas la fața locului a fost bătrânul cu baston. Mulțumit de examinarea începută încă din timpul citirii manifestului, moșul a ridicat lada de bere care servise drept scenă, uitată de tânărul emoționat, și a plecat cu ea.

Ask about the kids behavior for previous babysitters my service
glass-of-milk

Lapte cald

glass-of-milk

Ne uitam la film și ea a zis:

– Aș bea o cană cu lapte!

Eu nu ziceam nimic, mă prefăceam că n-am auzit.

– Ai auzit, dragoste?! Aș bea o cană cu lapte!

În mod normal, i-aș fi răspuns: du-te și ia-ți!, pentru că mă enervează stilul ăsta al femeii de a te trimite să-i aduci diverse chestii, să fii culegător pentru ea, care ea te așteaptă ca o bulibașă să-i prezinți diverse daruri. Deci nu suport chestia asta, mă simt ca un cățel care face aport. Dacă au vrut egalitate, păi să fie egalitate! Dar în seara aia nu voiam să fiu recalcitrant, voiam să fiu băiat bun, pentru că lipsisem vreo 4 zile, plecat într-o delegație la Pașcani, 4 zile foarte obositoare, fără seri la bere, numai muncă și controale și oameni stresați sau încurcă-lume sau rău-intenționați, așa că nu aveam chef să mă contrez cu ea, aveam chef de puțină relaxare și de prăjitură, așa că trebuia să fiu băiat bun, ca s-o primesc.

Am așteptat să se termine o scenă din film care mă captivase și m-am dus să-i pun o cană de lapte. I-am turnat repede – mi-am amintit și care era cana ei preferată – și m-am întors la film. M-am lăsat din nou absorbit în acțiune și așa au mai trecut câteva minute. Personajul principal se băgase într-o încurcătură incredibilă, avea niște traficanți de droguri pe urmele lui, fugise din arest, așa că-l urmărea și Poliția, în fine, era palpitant, când ea a zis:

– E rece!

– Poftim?

– Mi-ai adus lapte rece?!

– Da…

– Cum poți să-mi aduci laptele rece?

– Cum adică? Îl scot din frigider, îl torn în cană și ți-l aduc!

– Pe bune, tu nu gândești? Cum să-mi dai lapte rece? Trebuie să încălzești laptele, pentru că dacă bei rece poți să răcești la gât, plus că are niște viruși sau germeni sau nu știu ce chestii prin el și e bine să-l încălzești mai întâi, ca să dispară alea… organismele alea.

Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred, credeam că glumește. Nu eram de prea multă vreme împreună, dar ea mi se păruse o tipă destul de deșteaptă și orientată; citește reviste, se informează pe net, o mai vezi și cu câte o carte în mână. Uneori mai are niște prejudecăți sau obiceiuri din astea ciudate luate de la ai ei, de-acasă. De exemplu, este una din multele persoane din țara asta care crede în “curent”.

– Pisi, am zis, cred că glumești. Laptele e pasteurizat, nu mai trebuie fiert.

– Nu mă lua tu pe mine cu “pisi”! N-are importanță. Pasteurizat sau nepasteurizat, trebuie încălzit. N-are treabă pasteurizarea cu ce zic eu, aia e pentru microbi.

– Nu… Lasă-mă să-ți explic, ok? Pasteurizare înseamnă că se încălzește până undeva sub punctul de fierbere, după care se răcește brusc, la minus nu știu câte grade, așa că toată flora patogenă din lapte e distrusă și poți să-l bei fără probleme, la orice temperatură.

– Ba eu știu foarte bine ce vorbesc. Mereu am băut lapte fiert sau bine încălzit și toată lumea știe că e mult mai sănătos.

– Băi, pe bune! Astea sunt niște mituri, povești de la țară, habar n-am… Nu mai e ca pe vremuri, când trebuia să fierbi laptele de la vacă, acum vine gata pasteurizat și poți să nu mai pierzi vremea cu încălzitul. Eu îl beau întotdeauna NUMAI rece, îmi place mult mai mult, ce rost are să-l încălzești?! Poți să-l bei liniștită, crede-mă!

– Deci te încăpățânezi și susții aceeași idee pentru că ți-e lene să te duci să-mi încălzești laptele, ești chiar nașpa!

– Nu mă încăpățânez, știu despre ce vorbesc! Dacă vrei să mă duc să-l încălzesc, mă duc, dar una e să vrei să-l bei cald și alta e să susții că te îmbolnăvești și alte chestii din astea.

– Ba te îmbolnăvești, știu eu mai bine ce zic și mai scutește-mă cu atitudinea asta!

– Ce atitudine?

Începeam să simt, cu destulă întârziere, că ar fi fost poate mai bine să mă duc să încălzesc laptele ăla și să nu las nici filmul să mă prindă (acum eram de fapt iritat că am pierdut acțiunea, cu toată disputa asta tâmpită). Dacă tăceam, aș fi avut mai multe șanse la prăjitură, dar acum era cam târziu și mă enerva că ea nu era principială, ci trecea la atacuri la persoană.

– Atitudinea asta a ta de mister perfect! a pronunțat ea cu dicție.

– Nu sunt mister perfect…

– Păi nu ești, tocmai! Dar te comporți de parcă…! Mereu te dai mare și mă înveți tu pe mine ce și cum. Ai impresia că toți din jurul tău sunt proști și numai tu ești cu stea în frunte. Mi se pare jenantă chestia asta a ta, adică chiar așa, să te apuci să corectezi de fiecare dată pe toată lumea…

– Stati un pic, WTF?! De unde până unde chestia asta? Deci, pe bune…

– Hai, frate! Despre ce vorbim? Ce, nu-i așa? Și chestia asta, “nu mai e ca la țară”…! Adică eu sunt de la țară, numai tu te-ai născut mă în București…!

– Băi, stai mă așa… N-am vrut să zic…

– N-ai vrut, da’ ai zis!

– E, plm, am zis! Ești super nașpa, pe bune! Era o discuție despre lapte – dacă trebuie sau nu să-l încălzești. Nu înțeleg de ce sari așa la mine!

– Vezi! Te deranjează imediat cum te critică cineva.

– Nu e adevărat!

– Un rahat, nu-i adevărat! Și bineînțeles că trebuie să înjuri și să…

– Ce să-ți spun, acum mai și înjur! Păi, uite la tine!…

În punctul ăsta, ea a început să țipe ca să acopere ce spun. Filmul ajunsese la punctul culminant, Joseph Gordon-Levitt (parcă el) dădea cu băieții răi de pământ, dar bineînțeles că nu mai avea niciun farmec acuma și eram foarte conștient că pierdusem și filmul, și prăjitura. A urlat la mine vreo două minute, eu am țipat să tacă din gură (nu suport să facă cineva istericale, mai ales fără motiv), ea s-a ridicat, a luat cana cu lapte și a dat cu ea de podea. Lapte pe pereți!

– Ce pana mea?!

Mi s-a părut deja prea mult. De la o seară liniștită, cu film de acțiune și (speram eu pentru continuare) duș fierbinte și ceva bun la sfârșit, ajunsesem în punctul ăsta, în care laptele se scurgea sub canapea. Nașpa!

Ea a aruncat pătura cu care se învelise și a dat să plece în camera cealaltă.

– Unde te duci? am zis. Treci și șterge mizeria asta!

– Șterge-o tu!

– De ce? Am făcut-o eu?!

– Nu mă interesează!

– Pe bune? Ba o s-o ștergi, că dacă nu…

– Că dacă nu, ce?!

– O ștergi sau poți să te duci în…

Au urmat niște cuvinte pe care nu le spui, în mod obișnuit, unei femei. La fel, din partea ei, niște chestii destul de urâte. Totuși, dacă stau să mă gândesc acum, la rece, nu a fost nimic cu totul ieșit din comun. A fost ceva destul de normal, pentru o ceartă din nimic, care – am constatat eu de-a lungul a multor ani de experiență, cu diverse femei – duce la cele mai dure conflicte.

Ea însă a văzut lucrurile puțin diferit, chiar și a doua zi, la rece. Și-a luat lucrurile și a plecat.

Imagine de aici.

 

 

 

If pets are in the house, watch to see how the kids treat them www.writemyessay4me.org
mid-century-sofa

Exercitiu de motivatie

mid-century-sofa

Facem următorul exercițiu:

Ia o sticlă de vin, cheamă un prieten, băgați împreună aer în sticla respectivă, până jos de tot.

Ok, e noapte și vii după o zi lungă, cu mai multă sau mai puțină treabă, cu probleme, cu zăpadă așternută peste altă zăpadă, care – aia, prima – nu a avut timp să îmbătrânească prea tare, cu frig de aproape minus 10, mai pe seară, cu aceiași nervi la birou, cu Facebok-ul vuind de interzicerea lui Nymphomaniac în cinematografe (sau ceva de genul ăsta, încă nu e clar), cu decizii complicate de luat sau pur și simplu cu leneveală neproductivă, dar implacabilă ca destinul; iar deasupra la toate chestiile astea, cum vrei să le combini, treaba ta, se instalează sticla de vin băută cu un prieten.

Acum ne retragem puțin într-o parte, stăm singuri și închidem ochii, căutând un răspuns, o lumină, o cărare. Ce vedem?

Eu unul văd întuneric, pentru câteva secunde bune. De obicei, imediat scapără o imagine, o amintire, dar acum nimic. E o singurătate discretă, o respirație egală a mea cu mine. Negru.

Și la un moment dat, ca la televizorul care caută semnal de la antena analogică, tremură puricii pe ecran și prind un canal. Cadrul este așa: o canapea veche, dezarticulata, aruncată lângă un perete, într-un decor minimalist. Un plan mediu, și canapeaua este veche și incomodă, fără mânere, o dormeză prăfuită. Dar camera în sine – judec după peretele coșcovit și după aerul rece care SE VEDE în imagine – este și mai neprimitoare decât canapeaua. Așa că-ți vine să te-așezi. Îmi vine să mă așez, mi-au obosit picioarele, trebuie să stau jos, vreau să mă odihnesc.

Începe dialogul meu cu canapeaua.

Acum imaginea tremură toate, văd canapeaua smucindu-se ca un armăsar. Saltă, se înclină brusc, șezutul balansează ca o ușa de bar, numai că nu în lateral, ci în sus și în jos. E imposibil să stai pe ea, te aruncă așa cum te aruncă un taur la rodeo. Nu trebuie să încerci – doar te gândești c-ai vrea să șezi și canapeaua reacționează.

Trebuie să stai în picioare și să-ți găsești altceva de făcut. Mergi pe picioarele tale, canapeaua orcum e comunistă și obosită. Nu te așeza, băi ochelaristule! Scoală-te și umblă!

Vine Februarie. A trecut o lună! Ne mișcăm și noi mai cu talent?

Teaser #5 – triburile

triburile

– Vă pup, doamna Nicoleta! Ne vedem luni la spital. Mulțumesc mult! Trebuie să plec acum…

Și a fugit spre soțul ei. Radu a ajuns și el lângă mine, a pus pâinea în căruț și deja pornise către casă.

– Cam bădăran, bărbatu-su! Nici bună ziua, nici nimic! zic eu.

– Cine? zice Radu.

– Soțul Mariei. Ai văzut cum a strigat-o? Ca pe un cățel. Doamne! Pe un ton foarte dur, chiar m-a șocat.

– Cine e tipa?

– E colega aia nouă, venită de… nici două săptămâni n-are. E de la Slobozia, s-a măritat aici în București cu tipul ăsta. El e polițist. Până acum ea n-a mai avut servici, că n-a lăsat-o el. E de doi ani în București, dar n-a lăsat-o să lucreze până acum, auzi!

– De unde știi?

– De unde știu… Ne-a povestit ea la spital, de unde să știu?

– Bârfiți într-una, pe-acolo! râde Radu. Sper că nu le mai povestești de mine, mamă!

– Nu mai, gata! Acum soră-ta e vedeta, că are BAC-ul și mai am două colege care au și ele copii la BAC anul ăsta. Una are un băiat și una are o fată.

– Mă rog… Nu că m-ar interesa!

– Auzi, tu-ți mai cauți ceva de muncă?

– … Mâine mă duc la două interviuri.

– Trebuie să-ți calc ceva?

– Cred că mă descurc, mulțumesc.

– Să-ți iei cămașa aia mov, te prinde bine!

– Mamă, pe bune! Mă descurc.

– Bine, bine… hai, că văd că iar nu-ți convine… nu mai am dreptul să spun nimic că imediat te aprinzi!

– Doamne, ce te-a apucat?!

– Ia, ai grijă cum vorbești! Ce înseamnă expresiile astea? Așa să vorbești cu băieții tăi la scara blocului, nu cu mine!

Am plătit. Era o tanti simpatică la casă, o grăsună cu niște ochi mici, care se uita la noi ca la nebuni, pentru că toată discuția asta am purtat-o în timp ce puneam produsele pe bandă.

– E greu când cresc! mi-a zâmbit ea.

– Mie-mi spui!

 

Chiar nu mai țin minte dacă fix în seara aia sau câteva zile mai târziu, în orice caz nu mult timp după ce l-am văzut pe individul respectiv, l-am observat pe Radu că iar petrecea ore întregi cu laptopul în brațe și l-am întrebat dacă e pe Triburile lui.

– Lasă-mă puțin, mamă, că avem un atac!

– Ce aveți?

– Îți explic mai târziu.

– Ia să-mi explici, că vreau și eu să învăț să joc.

– Da, bine…

– Vorbesc serios.

Am luat-o pe Eliza deoparte și am întrebat-o pe ea:

– Ce face mă mami frate-tu acolo? Ce atacuri și chestii din astea au ei pe Triburile lor?

– Mamă, ziceai că să nu mă prinzi la televizor până la 10, ca să-mi învăț la română. Acum învăț!

– Măi, dar ce v-ați făcut așa inabordabili amândoi?! Pardon! Ia te rog o pauză 10 minute și explică-mi și mie ce te-ntreb…

– Triburile e un joc online.

– Adică? Pe Internet?

– Da. Adică sunt niște servere la care se conectează toți, nu e ca și cum l-ai juca pe un singur calculator. Sau gândește-te că e un calculator foarte mare, numai că e virtual, la care se conectează toți pe Internet. Și tot jocul se desfășoară nu între doi sau trei jucători, ci între sute sau mii de jucători. Fiecare țară are serverele ei dedicate și la un moment dat se ajunge la un stadiu în care e clar cine câștigă, sau nu mai poate câștiga un singur trib, sau se fac niște alianțe pentru că se satură lumea de jucat, iar atunci se închide serverul.

– Cam prea multe detalii. Ce faci, efectiv, în ce constă jocul?

– Există o lume, așa se numește, iar jucătorii trebuie să cucerească lumea. Fiecare jucător, când își face cont pe Internet și începe să joace, își alege un trib.

– Cum adică își face un cont? Adică dă bani? Radu dă bani pe chestia asta?!

– Nu, el nu dă. Nu trebuie să dai bani ca să joci, e gratis. Să-ți faci cont înseamnă să-ți alegi un nickname, o poreclă de jucător, și îți dai mailul și cam atât, începi să joci. Pe urmă, dacă vrei să progresezi mai repede, poți să dai bani, să cumperi chestii cu bani adevărați. Unii chiar dau, dar cei mai mulți nu dau.

– Mă rog, zi mai departe cum se joacă!

– Deci există această lume, care cuprinde multe teritorii, iar triburile se bat să cucerească teritoriile astea. E ca în lumea reală – caută resurse, recoltează, construiesc facilități și își fac armate. Pe urmă se atacă între ei.

– Ce prostie… Și asta durează ore întregi?

– Durează luni de zile, ani, până se închide o lume. Ideea e că trebuie să stai mult ca să obții resurse, că altfel nu ai cum să-ți faci armată. Ăia care dau bani nu stau cu orele la calculator, ei beneficiază de niște avantaje. Dar ăia care nu bagă bani trebuie să fie mereu pe fază. De exemplu, când se dă un atac, toți din alianță trebuie să fie prezenți la calculator, să-și pună soldații în mișcare. De-asta se sună unii pe alții și noaptea la 2-3, să fie toți pe fază și să dea atacul.

– Măi mami, dar câte știi tu despre jocul ăsta! Joci și tu?

– Am avut cont la un moment dat, dar nu am mai intrat de mult, pentru că acum mi-am făcut planul de bătălie să mă concentrez pe BAC.

– Bine, hai, concentrează-te! Mulțumesc de informații.

Am rămas în seara aia până târziu și m-am gândit la Triburile astea. Eram obosită, le întorceam pe toate în capul meu și îmi aminteam cu precizie cel mai mic detaliu, fiecare cuvințel din ce-mi spusese Eliza. Și toate poveștile ei se amestecau ciudat cu discuția din hypermarket, cu Marieta și cu bărbatul ei polițist, dur și bădăran. E darul meu și totodată crucea mea să am o memorie fantastică. Rețin pentru ani și ani de zile fețe, nume, discuții, replici. Doctorii cu care am discutat mi-au zis că am o memorie vizuală și auditivă extraordinară, că sunt un computer care umblă pe picioare, dar această calitate a mea nu s-ar fi dezvoltat chiar așa de mult dacă nu aș exersat-o de tânără într-un mediu favorabil, pentru că am lucrat mai bine de 10 ani ca și bibliotecară, la facultatea de Drept. Și acum mai știu sute de studenți după nume, aș putea să le găsesc fișele în două secunde.

În afară de memorie, mă bazez foarte mult și pe presimțiri, pe care le am rar, dar de obicei sunt corecte. Aveam o presimțire în seara aia, iar pe urmă s-a văzut că nu am greșit. Îmi suna în cap: Mari-Triburile, Triburile-Mari, ca o pendulă îmi treceau cuvintele astea din emisfera stângă în emisfera dreaptă și înapoi. Așa am adormit și am visat numai atacuri și lupte și în toate apărea un polițist, un vlăjgan de om, care îi omora pe toți la sfârșit, fără să spună un cuvânt. Îi împușca cu pistolul lui de polițist și tăcea, parcă nici pistolul nu făcea zgomot.

This feature makes it possible for users to retrieve the device after its exact location is http://phonetrackingapps.com/ divulged in the live control panel
zapezile de altadata

Zapezile de altadata sunt aici!

zapezile de altadata

Iarna, bunicul meu de la Suceava îmi spunea povești. Focul făcea să duduie soba, iar eu mă urcam pe cuptor, care pe atunci era suficient de mare să mă întind cât eram de lung. Încăpea și un om în toată firea, chiar dacă îi atârnau puțin picioarele în afară. Cuptorul era așa încins încât bunică-miu îmi făcea un așternut din șuba lui groasă, ca să nu mă frigă teracota. Dacă nu eram pe cuptor, eram lângă el în pat, cuibărit în aceeași șubă grea, îmblănită, mirosind încă a oaie.

Și bunicul îmi spunea povești. Unele erau interpretări sau variante prescurtate ale poveștilor lui Creangă, dar altele erau povești pe care nu le auzisem și nu le-am mai auzit în altă parte nici până azi. Nu știu dacă bunică-miu le scotea din capul lui (e foarte priceput să le înflorească) sau le auzise și el de la unii-alții, cert e că mă țineau cu sufletul la gură. Îmi pare rău că nu mi le-am notat, când am mai crescut. Acum nu sunt convins că bunică-miu le mai ține minte așa cum mi le spunea mie, dar cred c-aș face bine să-l întreb.

Țin minte că-mi plăcea în mod deosebit o interpretare fantezistă care îngloba fragmente din Harap Alb și Făt Frumos din Lacrimă, într-un amalgam de cai, lupte cu paloșul, personaje cu puteri supraomenești, capete tăiate înfipte în pari (da da, exista puțină cruzime acolo, a la Frații Grimm) și prințese frumoase. Povestea mea preferată însă era Cizma de fier și îmi place să cred că bunicul meu a inventat-o de la un capăt la altul pentru mine.

Cizma de fier era personajul principal. Era o cizmă obișnuită, făcută de un fierar care își dorea cea mai bună încălțăminte pentru iarnă. Abia apucase să meșterească o cizmă, că aceasta, năzdrăvană, nu a mai așteptat să îi fie pusă alături perechea, ci a fugit în lumea largă. Cizma de fier cutreieră pământul și trece prin tot felul de aventuri, întocmai ca un prinț sau făt-frumos din alte povești, aventuri care culminează cu episodul în care trebuie să recupereze nu mai știu ce obiect de peste șapte țări și șapte mări, iar pentru excursia asta are nevoie să-i fie confecționate, de același fierar, șapte talpe de fier adiționale. Într-un final, printr-o ghidușie narativă a povestitorului popular, nu știu cum se face că cizma nu doar că salvează situația, dar o și primește pe fata împăratului de soție – probabil prima femeie care s-a măritat, la propriu, cu o cizmă.

Când nu erau povești cu accent moldovenesc, erau așa: sania cu cai, pădurea albă și rece, prin care ne furișam să vedem căprioare, omul de zăpadă din curte, cu oală în cap, cărbuni în loc de ochi și morcov în loc de nas, săniuța pe care ne întindeam pe burtă și zburam ca niște diavoli gălăgioși, speriind trecătorii, bătăile cu bulgări, grâul fiert cu lapte și miere, plăcintele cu urdă și cu gem, coapte în rolele cuptoarelor, colacul de casă aburind, borșul acru, cu sfeclă roșie, podul plin de grâu, în care se uscau și afumau cărnurile de porc, slănina, focul în aer liber și atâtea alte miresme.

Amestec în amintire obiceiurile de la Suceava cu cele de la Vâlcea. Aici aveam o pârtie mai lungă pentru sanie, care era chiar ulița mare. Porneam din capul satului, din pârloagă, și coboram vijelios vreo 2-3 km, până la cooperativă – magazinul universal cu bufet, care ținea loc de buticuri și baruri deopotrivă, sau chiar vreo 4-5, mult dincolo de biserică, dincolo de ultimele case. Îmi amintesc o cursă nebună, cu o săniuță care fugea de sub mine, iute și ușoară, dar greu de controlat. Mă apropiam vertiginos de un tractor care cobora prin sat și pe care l-am prins din urmă. Trăgea după el câteva trunchiuri de fag, venea de  la pădure și acoperea aproape toată ulița. Lumea striga să mă opresc, eu zburam drept către crengile mai mari care rămăseseră necurățate de pe trunchiuri. Aveam virajul nostru de siguranță, la stânga, spre cooperativă, dar tractorul leneș îmi bloca exact intrarea salvatoare. Gheață pe jos, porțiunea cea mai rapidă a coborârii. Eu, calm, întins pe burtă, cârmind cu vârfurile bieților bocanci, smucesc de sanie la stânga și fac o oprire ca-n filme, rostogolindu-mă de două-trei ori, cu sanie cu tot, la câțiva metri de trunchiurile de fag.

Tot la Vâlcea, iarna însemna fotbal cu băieții, în curtea școlii, curățată exemplar de zăpadă pentru acest scop. Sau aruncam o pătură pe cal și dădeam o tură prin grădină, până când se sătura Puiu și mă arunca într-o parte, ca să se întoarcă la ronțăit coceni de porumb. Fiind deja la o vârstă la care îmi citeam singur poveștile, descoperisem în biblioteca bunicului o carte a unui fost șef de ocol silvic, Gelu Păltineanu. Spaima fiarelor sălbatice conținea povestiri de fapte pădurene întâmplate în tot curprinsul Țării Loviștei și mai ales în Valea Băiașului, pe unde colinda iarna vânătorul de legendă Nonică al Popii, care împușca jderi și le vindea blana pe nimic, cât să ducă o pâine și doi-trei bănuți acasă, la nevastă și la copii. Nonică al Popii frigea slănină în țepușă: o cresta frumos până aproape de șoric, o înfigea într-un băț ascuțit și curățat cu cuțitul, anume în acest scop, și o ținea deasupra jarului, să o prindă dogoarea. Grăsimea o recupera strecurând sub bucata de slănină o felie de pâine, pe care o prăjea pe jar. Din momentul în care am aflat de metoda asta de preparare, câteva săptămâni nu m-a mai interesat alt fel de mâncare. Și acum când mergem la Vâlcea bunică-mea mă-ntreabă: faci un Nonic-al Popii? Fac, cum să nu!

Frig slănina sau o bucată de carne pe jar, beau o ceașcă de țuică fiartă cu boabe de piper și văd înaintea ochilor cele două sate amestecate: satul de munte, înconjurat de costișe pline de brazi, încărcați de zăpadă, satul de câmpie, cu casele scunde, ascunse în nămeți, din care iese fumul ca un salut al gazdei, care te anunță că e acasă și coace pâine.

Zăpezile de altădată sunt aici. Numai noi nu mai suntem aceiași. Stăm ca fraierii în fața televizoarelor și ne uităm la o altfel de iarnă: cu autorități care își fac sau nu-și fac treaba, cu coduri de toate culorile, cu discuții care de care mai savante despre cheltuieli de deszăpezire. Și fără povești.

Ask your friends families if they know anyone who http://essaynara.com/ needs a babysitter.
poezie_700

Poezia de joi

Știu că e miercuri și-o să râdeți voi,

Dar azi inaugurez “Poezia de joi” –

O rubrică nu doar săptămânală,

Ci mai ales ultra-senzațională.

Bat din nou zgomotos, așa cum am promis,

În buna tradiție a mașinii de scris.

Dimineața trezesc vecinii în țăcănit de taste,

Literele zburdă pe foile vaste.

Și pentru că am schimbat foaia pe poezie

Fac azi acest anunț, ca oricine să știe:

 

Am o poezie frumoasă de vânzare,

De la un leu în sus, în scopuri umanitare.

O găsești pe Facebook – dă click pe link –

Până joi la prânz, când tragem la sorți câștigătorul unic.

Țin să precizez că și poezia tot unică este,

Precum se poate stabili prin tot felul de teste.

Mai mult, o primești în exemplar-unicat,

căci nu există notițe / drafturi puse la păstrat.

Așadar, nu rata această ocazie fundamentală

De a face o faptă bună, literalo-socială.

Anunță-mă pe Facebook printr-un comentariu că o dorești,

Iar dacă ai noroc, o câștigi și-o primești.

 

poezie_700

It is important to be on essays writers for https://pro-essay-writer.com/ the same page as much as possible?
van gogh

ma mancau degetele…

van gogh

…mai precis, buricele degetelor mă mâncau. voiam să pipăi toată lumea asta. voiam să înțeleg din ce este alcătuită, să-i simt fiecare textură, fiecare cută adâncită în milioanele de ani care pentru noi, în acest monet, nu înseamnă nimic – doar crează contextul. voiam să am ochi în buricele astea ale degetelor și să-i plimb peste tot: pe mare, pe savană, pe brazi, pe spinările arcuite ale antilopelor, prin burțile peștilor care se halesc unii pe alții, fără încetare, pe limba câinelui care linge urma vânatului și mai ales pe creierașele încinse, bombardate, din ce în ce mai transpirate și mai încolțite, ale oamenilor care se uită la sute de reclame, în noaptea în care America își proptește ca o țață, în fața lumii leșinate de admirație, jetul numit Super Bowl.

mi-am zis: vreau să înțeleg lumea. nu vreau să ȘTIU totul, nu mă interesează să-mi pun un procesor cu miliarde de Gb în loc de creier. vreau să SIMT CUM E.

dacă aș putea să-mi simt palmele transpirând așa cum le transpirau gladiatorilor când aruncau romanii leii în arenă, sau porneau spre ei cu carele de luptă, ca să-i măcelărească! dacă aș putea să simt, undeva în partea de jos a stomacului, emoția pe care a încercat-o fata pastorului când a fugit de-acasă cu văcarul! dacă aș putea să simt, pe cracul drept, pantalonul fluturând fără grjă în bătaia brizei, în timp ce mâna scarpină gamba sărată a marinarului care pornește pentru prima dată către China, să facă negoț cu ceai! și mai ce?!

scârba directorului care trebuie să concedieze doi oameni astăzi și trebuie s-o facă repede, pentru că fi-su are meci la școală și a promis că ajunge, iar unul din ăia doi, peste 14 ani, va fi în poziția în care va putea să-l bage pe fi-su la pârnaie, și o va face, cu un rânjet pe față!

nervii artistului care spera să primească bani pentru următoarele 6 luni, ca să termine naibii seria asta de lucrări care îi mănâncă ficații, mai ales că nicăieri nu găsește un spațiu suficient de mare ca să expună!

disprețul cu care funcționarul încasează banii de la amărâtul de șofer, când ăsta își înmatriculează mașina

ura cu care atletul, terminat la 27 de ani, o epavă cu mușchii numai noduri și încâlceală de țesuturi obosite, își amintește de primii ani la casa de copii

zâmbetul mamei când își trimite fiica la școală, în prima ei zi

spaima mecanicului de tren care vede venind din față o locomotivă de marfă, iar aia nu are ce să caute, NU ARE CE SĂ CAUTE PE LINIA AS…

sângele clocotind al lui Achile când îl apucă pandaliile și pleacă nebun să ronțăie câțiva troieni în dinți

rușinea fetei când i se întâmplă prima dată, și nu i-a explicat nimeni că urmează și de ce, și crede că e bolnavă

nerăbdarea puștiului care încă nu a învățat să desfacă sutienul

mirarea

plăcerea

sila

frica

mila

visarea

lupta

răzbunarea

iertarea

credința

nădejdea

viața…

ăsta e un sentiment întins pe câteva sute de cuvinte, care nu fac decât să-l înfățișeze aproximativ, chiar grosier, fără să-l nimerească la mijloc, acolo unde mustește de poftă. e o tânjire, un dor după o postură imposibilă – aia din care lumea se vede cu ochii autorului, cu ochii autorului care știe despre ce vorbește, pentru că a suferit și a iubit și a plâns cu personajele sale, oameni adevărați, nopți lungi în care lumânarea a afumat tavanul și el și-a plimbat buricele degetelor – sensibile ca niște terminații nervoase ale nasului de rechin – pe sângele și pe pleoapele oamenilor a căror poveste trebuie spusă.

In the case http://www.essaysheaven.com of an emergency, what will you be expected to do?
strut

Cumpara cartea profesorului, daca vrei sa iei examenul!


strut

Există o practică în sistemul de învățământ “superior”, care mie mi se pare incorectă. Dacă vrei să-ți sporești șansele să treci un examen, poți să faci asta băgând mâna în buzunar și scoțând o sumă modică (să zicem între 30 și 100 de lei) cu care să achiziționezi cartea profesorului care ține cursul. De multe ori, dacă ești mai slab pregătit, sau cursul nu te interesează și ai pur și simplu nevoie de notă, faci asta ca să ai șanse cât de cât, să treci. Se practică în facultăți, la mastere, doctorate etc. Este un fel de troc civilizat: îmi cumperi cartea, te trec! N-o cumperi, treaba ta… dar e foarte probabil să ne vedem la vară!

Mai este o nuanță de adăugat la acest troc. Profesorul precizează la curs: găsiți în cartea mea, în capitolele X, Y, Z teorie sau exemple pe care nu am apucat să le predau, dar pe care le puteți lua de-acolo. Asta implică următorul fapt: subiectele de la examen nu au fost acoperite toate de profesor pe parcursul cursului. Cum ar veni, studenții primesc la examen întrebări din materia pe care au parcurs-o la curs ȘI întrebări din capitole pe care le-au avut de citit acasă, uneori NUMAI din capitole neacoperite la curs. În sine, nu mi se pare incorect ca examenul să verifice cunoștințele acumulate atât în sala de curs, cât și ca urmare a recomandărilor de studiu făcute de profesor.

Ce nu mi se pare OK este că materia recomandată la capitolul “lecturi suplimentare” este una foarte specială: se găsește doar în cartea X, a profesorului Y (care carte, să fim cinstiți, este de multe ori de fapt o compilație de alte lucrări mai mult sau mai puțin originale). Mai mult, recomandarea cărții respective se face, de multe ori, nu la începutul cursului, ci chiar înainte de examen. Pe grupuri online sau pe holurile facultății începe să circule zvonul: subiectele de la examen vor fi din cartea X, capitolul 6!

Au ajuns până la mine povești despre cum la examen trebuie să scrii exact ca în carte, pentru că altfel profesorul nu poate fi sigur că ai luat textul din cartea lui și nu-ți dă nota de trecere. Așa că mai bine scoți cartea pe bancă și copiezi direct, ca să nu-ți mai bați capul și cu memoratul.

Deși pentru mine această practică este în mod evident una păguboasă și rușinoasă, vreau să și argumentez de ce mi se pare așa, pentru că în ultima vreme am constatat șocat cât de diferită este raportarea la norme morale / legale, de la un om la altul. Cel mai bun exemplu este recentul caz al învățătoarei șpăgare, filmate de părinți când ștergea cu ei pe jos că nu dau dreptul, la “școala de fițe”. Unii părinți au luat atitudine împotriva ei, alții – deloc puțini – au sărit ca arși că este absolut normal să se dea bani, cadouri etc. la profesori. Sunt deci oameni prinși la modul cel mai firesc în acest carusel balcanic al trocului, cărora li se pare firesc să depună ofranda la picioarele zeului-profesor, astfel încât zeul să se milostivească și să dea nota trebuitoare în viață.

Așadar, profesore, argumente că practica de a le vinde studenților cărți scrise de tine, chiar înainte de examen, sub pretextul că acolo vor găsi tot ce le trebuie ca să reușească la examen, este incorectă:

1. Tu ești plătit ca să-i înveți pe acei studenți ceva. Deja câștigi o sumă de bani, mai mică sau mai mare, dar o câștigi ca parte a unui contract în care ai intrat de bunăvoie. Prin urmare, e incorect să-ți sporești veniturile într-o manieră care nu este prevăzută în contractul tău de muncă – anume într-o manieră în care o altă parte a contractului, studentul, are de pierdut. Studentul vine să-și verifice cunoștințele printr-un examen, iar tu îi oferi o metodă de a obține un rezultat mai bun, o notă mai bună, pe ultima sută de metri. Păi, cu asta trebuia să te ocupi până acum!

(Nu știu dacă ăndatoririle profesorului sunt stipulate explicit în contractul său de muncă, dar așa ar trebui; eu am aici în vedere un contract între instituția de învățământ, profesor și student care să reglementeze în ce fel trebuie să se desfășoare relația dintre student și profesor).

2. În calitate de profesor plătit să mă înveți ceva, contractul menționat mai sus stipulează că datoria ta este să-mi pui la dispoziție, nu să-mi ascunzi, suficiente informații / cunoștințe din domeniul tău de specialitate ca eu să ajung la un nivel de performanță satisfăcător (ceea ce tocmai examenul stabilește). Dacă tu ai scris o carte foarte bună pe subiectul pe care îl predai la curs, nu este nimic în neregulă ca studenții să o cumpere, eventual chiar la recomandarea ta, și să învețe din ea, după cum nu este nimic în neregulă să învețe din orice altă carte bună. Ce nu mai este ok e ca tu să-i forțezi, sub amenințarea examenului, să cumpere tocmai cartea ta, dintre toate. Cartea ta funcționează ca o amuletă magică, care apără studentul de examenul cel rău. Prin această practică, însuși examenul este decredibilizat – nu contează ce știi, conteaz să cumperi cartea, și treci!

3. Argumentele de mai sus nu condamnă practica profesorilor de a scrie manuale. Cei mai îndreptățiți să le scrie sunt tocmai profesorii. Confrații lor pot alege un manual bun după care să-și țină cursul. Mai mult, nu văd – la limită – ceva greșit în a ține un curs după propriul tău manual, pe care studenții să-l cumpere și pe care să-l folosească pe tot parcursul cursului (vezi aici poziția Comisiei pentru Etică Profesională a Asociației Americane a Profesorilor Universitari). Problema apare în momentul în care comerțul cu manuale se intensifică, subit, chiar înainte de examen. Atunci devine o mită mascată.

Probabil că subiectul mai are multe dedesubturi care ar putea fi explorate. Think about it!

Mai vreau doar să fac o remarcă legată de atitudinea studenților față de acest procedeu. Foarte puțini se plâng. După cum foarte puțini se plâng când profesorii adoptă alte practici nesănătoase: nu vin la cursuri, fără să anunțe; schimbă orarul de la o săptămână la alta, după cum le convine, fără să se consulte cu studenții; țin cursuri derizorii, fără să-i verifice nimeni, după care pretind performanțe de un nivel mult mai ridicat la examene. Atâta vreme cât studenții se duc să se închidă pentru atâtea ore pe zi între zidurile facultăților și nu-i interesează că PIERD zeci și sute de ore din viața lor ca să reușească, într-un final, la un examen, pentru că au cumpărat cartea profesorului în ultimul moment, probabil că nu se vor schimba prea multe.

Imagine de aici.