Balerina

–         De ce te trezeai așa devreme?

–         Îmi plac diminețile. Am crescut la bunici și bunicul meu m-a obișnuit de mic să mă trezesc devreme. Când m-am făcut mai mare, mă lua cu el în pădure, după lemne; plecam înainte să răsară soarele. Îmi spunea că dacă te trezești de dimineață, chiar dacă nu faci nimic în ziua aia, măcar ai făcut asta. Eu când mă satur de București și de oamenii din el… îmi face bine să-mi amintesc de drumurile la pădure, cu bunicul. Mergeam în căruță, calul scotea aburi din spinare, eu țineam hățurile și respiram cu poftă: aer de munte și miros de hamuri ude. Apoi ieșea soarele și iarba strălucea de rouă, era o frumusețe să vezi răsăritul de pe munte, în depărtare. Bunicul a fost poate prima mea amintire, adică este…

–          Este, dar… a fost?

–         Da, cam așa… Bunicul a murit cam când am început eu liceul. Mă gândeam că aș fi vrut să-i povestesc doamnei mai multe despre el, dar n-am apucat. Pe dumneaei am cunoscut-o la puțin timp după ce am venit în București și faptul că am întâlnit-o a schimbat ceva. Asta țineam să vă spun și-mi pare bine… chiar a însemnat ceva pentru mine, așa puțin cât am cunoscut-o.

–         Cum ai cunoscut-o? Începuse ea la un moment dat să vorbească despre un tânăr politicos din parc, dar nu știu cum v-ați întâlnit…

–         Aaa… Eram student și îmi căutam chirie. Până la urmă mi-am găsit aproape de parcul Cișmigiu, pe Brezoianu. Erau vremuri mai bune acum câțiva ani, îmi amintesc destui colegi care stăteau în chirie și nu dădeau o avere, găseai destul de ieftin. Un prieten bun stătea cu 100 de dolari pe lună într-o garsonieră chiar vis-a-vis de Palatul Cotroceni, el și prietena lui. Eu nu căutam neapărat în centru, dar găseai, în zone cum e Cișmigiul, de exemplu, în tot felul de clădiri vechi, garsoniere sau tot soiul de cămăruțe, prin subsoluri. Așa mi-am găsit și eu, un fel de boxă, fostă cameră a portarului sau a supraveghetorului instalației de termoficare.

Abia am avut loc să-mi instalez un pat de o persoană și o masă de scris (să-i spun ‘birou’ aș exagera), iar pe masă încăpea la limită laptopul, și o cană de cafea. Pe un perete am prins în dibluri o bibliotecă, improvizată din câteva scânduri și bucăți de pal, îmi țineam hainele înghesuite într-un singur dulap de maxim un metru lățime și mâncam la măsuța de scris, după ce mutam laptopul în pat. Dar era minunat, scăpasem de-acasă, făceam facultatea în București și deocamdată mi se fâl… nu-mi păsa de cuvântul pe care îl tot auzisem de la ai mei, până m-am urcat în tren: ‘viitor’. Nu aveam nici bucătărie, așa că pentru mâncare caldă recurgeam de obicei la cantina de la Kogălniceanu, unde era destul de ieftin și bun. Când îmi trimitea mama pachet, mai punea mâncare gătită în sufertașe și o încălzeam pe un reșou, de care făcusem rost printr-un noroc, absolut întâmplător.

–          Cum?

–         Să nu vă plictisesc cu toate detaliile astea… M-ați întrebat cum am cunoscut-o pe doamna, mai bine vă răspund la asta!

–          Nu mă grăbesc, îmi face plăcere să stăm de vorbă. Spune-mi te rog de reșou!

–         La o petrecere, acasă la un coleg, am văzut pe holul de la intrare, aruncat între niște cutii, un reșou mic, vișiniu, cu un singur ochi. Ce faci cu ăsta? l-am întrebat. Îl arunc, a zis el. Păi de ce? Nu mai merge bine, i s-a ars ceva. Și de ce nu-l repari? zic. Ei, pe naiba, îl mai repar – e o vechitură, stă pe-aici că nu s-a îndurat maică-mea să-l arunce. Dă-mi-l mie! am zis, deși nu-l cunoșteam prea bine pe tip. Ia-l, dacă-ți trebuie, a zis el, oricum n-am nevoie… Am stat până destul de târziu în seara aia la petrecere, dar nu am uitat să-l bag într-o sacoșă de rafie, la plecare, tot el mi-a împrumutat-o. L-am dus la reparat și l-am instalat în subsol pe un scaun cu trei picioare, în dreapta ușii cămăruței mele, lângă frigider. Aveam un frigider micuț, nu prea plin, înalt de un metru, pe care mi-l cumpărasem cu niște bani primiți de la mama. Îmi mai trimitea din când în când ce putea și ea.

–         Și ce vedeai, din cămăruța ta? Aveai măcar lumină naturală?

–         Aveam, da. Geamul cuștii, că eu așa îi mai ziceam – cușca mea, dădea sus, în stradă. Uneori, dacă mă uitam în sus de la masa de scris, mai ghiceam pulpele sau genunchii tipelor, serios, mă scuzați că vă spun!, prin grilaj. Dar nu stăteam prea mult la masa de scris, că nu stăteam prea mult în cameră. Planul meu fusese de la început să închiriez locul cel mai modest, chiar sărăcăcios, numai să coste puțin și să am unde să dorm și să-mi țin lucrurile; în rest, eram toată ziua la bibliotecă, la facultate, în parc, în baruri, sau îmi băgam nasul pe la toate evenimentele de care auzeam și mi se păreau mie interesante, cu condiția să fie gratis.

–         Ha ha, foarte bine! Studenția, ce frumoasă e, dacă știi să profiție de ea!

–         Drept să vă spun, nu știu cât profitam… aveam un program foarte dezlânat, mai pierdeam nopțile prin cămine și aveam nevoie de două-trei zile ca să-mi revin. Îmi plăcea să cred că îmi trăiam tinerețea boem, fără griji și fără ambiții, dar cred că la un moment dat pierdusem puțin controlul. Eram cam neîngrijit, bărbos, pletos, nu eram arătos deloc. Singura mea grijă era să absorb cât puteam mai mult din tot ce mi se deschidea în față – orașul, bibliotecile imense față de ce aveam noi acasă, metroul, troleibuzele, oamenii, Dâmbovița, Ateneul, teatrele, filmele, concertele la care puteam intra, tot, tot, tot… petrecerile din cămine, de ce să nu zic! Oricum, îmi plăcea tot! Aveam colegi bucureșteni care disprețuiau Bucureștiul – aglomerația, poluarea, aveau multe să-i reproșeze. Acum după doi ani, am ajuns să am și eu războiul meu cu Bucureștiul, cel legat de pistele pentru bicicliști. Dar la început, în primul an, am iubit Bucureștiul, l-am iubit așa luat în întreg, pentru că am iubit senzația aia de libertate și de început de viață pe care am avut-o când m-am instalat în cușca mea. Ce-i drept, și-acum iubesc Bucureștiul.

–         Bucureștiul e încă frumos, așa este. Sau poate este mai corect să spun că anumite părți din București au rămas frumoase. Pe mine mama m-a învățat să văd și să țin minte locurile frumoase. Când eram mică, orice dimineață însemna o plimbare. Mergeam pe jos până la școală, cu mama de mână. Plecam devreme și mama alegea de fiecare dată un alt traseu, îmi arăta altă casă, altă alee din parc, mereu altceva. Nu știu dacă mai sunt oameni pe care să-i preocupe istoria caselor – cine și între ce ani a locuit aici sau acolo… De asta te întrebam de ce te trezeai așa devreme, pentru că am rămas cu impresia că mama te găsea deja acolo, în parc, când o aduceam eu.

–         Aveți dreptate. Diminețile, dacă nu ploua, ba uneori chiar și pe ploaie, ieșeam să alerg sau să mă plimb. Tot de mic mi-a plăcut și sportul. Așa că mă trezeam pe la 7, beam un ceai, făceam un duș – aveam un duș la baie, în capătul holului – iar pe la 8 intram în parc dinspre piața Valter Mărăcineanu și o luam la dreapta. Ocoleam tot lacul pe partea dinspre Știrbey Vodă, pe la cetățuie, ajungeam în colțul celălalt până spre liceul Lazăr și o luam paralel cu bulevardul Regina Elisabeta. Îmi plăcea să mă opresc dacă îmi atrăgea ceva atenția – la șahiști sau în locurile de joacă pentru copii, stăteam pe câte o bancă și mă uitam pur și simplu la oameni. Mi-ar fi plăcut să am un aparat să-i fotografiez, dar nu aveam pe atunci.

–         Și mama?

–         Pe doamna o observasem de multe ori pe o bancă, aproape de lac, dar numai când era vreme frumoasă. În timpul săptămânii o aduceați în fiecare zi, foarte de dimineață, cam când ieșeam și eu la plimbare. Am observat din prima că se mișca greu, că o supără picioarele, dar nu am văzut-o niciodată cu baston. Dvs. mereu foarte aranjată și elegantă, mereu grăbită. O ajutați să se așeze pe bancă, la umbră, mai schimbați câteva vorbe, doamna vă făcea semn cu mâna că e bine și să mergeți.

–         Da, fugeam la serviciu. Pe Știrbei, chiar lângă intrarea în parc, este Palatul Kretzulescu, nu știu dacă știi… Acolo este sediul UNESCO-CEPES – Centre Europeén pour l’enseignement supérieur, unde lucrez împreună cu soțul meu. Pe mama o aduceam dimineața cu mașina și stătea până era încă răcoare. Apoi soțul meu fugea pentru jumătate de oră de la birou și o ducea pe mama înapoi acasă. Dacă se întâmpla ceva, ne sunam, pentru că i-am luat un telefon mobil… uneori nu-l auzea sau pur și simplu nu avea chef să răspundă, iar noi ne îngrijoram foarte tare că i s-a făcut rău și fugeam să vedem ce face. Din acest motiv o lăsam aproape mereu pe aceeași bancă, pentru că trebuia să fie aproape de ieșirea spre Știrbey. Chiar mama și-a ales o dată banca și a spus: aici mă găsești! Și într-adevăr, acolo am găsit-o de fiecare dată!

–         Mă gândeam eu că aveați serviciul în apropiere.

–         Da. Nu-i plăcea să rămână singură acasă, dimineața. A fost o femeie foarte activă și spunea că măcar să vadă oameni, dacă tot nu poate să se miște.

–         Îi plăcea tare mult în parc. Mi-a spus astă-primăvară, când ne-am reîntâlnit, că nu e nimic mai urât în țara asta ca iarna. Nici măcar politica, râdea dumneaei…

–         Și cum ați ajuns să vă împrieteniți, voi doi? Să știi că mama nu intra ușor în vorbă cu tinerii, în general avea o părere proastă despre generația nouă, considera că tinerii sunt prost crescuți!

–         Nu e exclus să fi avut dreptate!… Nu mai știu cum am intrat în vorbă prima dată, probabil că ajunsesem să ne știm din vedere, tot văzându-ne în fiecare zi. Știu că mă așezam uneori pe bancă, lângă ea… dumneaei; asta după ce începusem deja să ne salutăm și apoi să mai și schimbăm câteva cuvinte, și mă întreba: cum merge treaba, tinere? ce mai faceți? Îmi vorbea familiar, dar mereu cu ‘dumneavoastră’. Bine merge, ziceam, și-i mai povesteam ce mai puneam la cale, pe unde mergeam și ce mai descopeream prin București.

Dumneaei râdea și zicea: nu știu ce aveți, voi ăștia din ziua de azi, parcă sunteți căpiați; alergați în toate părțile, nici voi nu știți după ce. Se distra teribil pe chestia asta. Pe la sfârșitul lui Octombrie am avut aceste mici conversații, iar apoi vremea a început să se strice. Era frig și doamna nu mai ieșea, sau cel puțin eu nu o mai vedeam dimineața. Pe urmă am înțeles că soțul dvs. o mai aducea uneori după-amiaza, dar eu nu eram după-amiaza în parc, poate o dată sau de două ori, întâmplător…

–         Până în Martie, da! Ce mult s-a bucurat că s-a încălzit repede, anul acesta. Nu mai avea răbdare să iasă, o lăsam pe bancă învelită bine într-o pătură și…

–         Cu termosul de ceai, știu, mi-a povestit, râdea că vă făceați atâtea griji… Da, eu m-am bucurat să văd că doamna începea să vină din nou în parc. Ne-am împrietenit mai tare. Într-o zi, când eram destul de necăjit – vă spun imediat de ce – am sărit peste plimbarea mea de dimineață, la fel în ziua următoare și în următoarele două-trei. Pe urmă a venit sâmbăta și știam că în week-end nu vine în Cișmigiu, dar luni ne-am întâlnit din nou pe bancă. Ați pățit ceva, tinere? m-a întrebat doamna și chiar am simțit că fusese îngrijorată, m-am simțit bine că m-a întrebat. Nu mare lucru, am zis eu, și i-am povestit că mi-a făcut taică-miu o vizită neanunțată și ne-am cam certat.

Doamna tăcea și aștepta să-i explic. Ei, zic, avem o neînțelegere cu privire la prioritățile vieții. Lui i se pare că eu frec menta pe-aici – scuzați expresia. Și doamna: he he, vrei să zici că nu are un pic dreptate?! Nu m-a deranjat observația asta; deja mă cunoștea destul de bine și mi-o spunea ca o prietenă, dar am simțit nevoia să mă explic. Nu vreau să zic că mă omor cu școala, dar sunt destul de sigur că nu o să am restanțe. Drept să spun, eu m-am gândit că primul meu an poate să fie așa, mai mult un fel de inițiere. Mă bucur mult că am scăpat de-acasă și am venit la facultate aici, îmi place agitația de-aici, îmi place că se întâmplă lucruri, e un ritm. Adică, nu cred că moare nimeni dacă o iau și eu mai ușor în primul an… știți, până învăț Bucureștiul.

–          Erai hotărât să rămâi aici?

–         Vreți să rămâneți aici? – așa m-a întrebat și doamna. Am răspuns că da, așa plănuiam. Și am reluat: nu cer prea mult, ce ziceți? – pentru că mă aprinsesem puțin și țineam să am dreptate împotriva lu’ taică-miu. Nu cer prea mult dacă mă bucur și eu în liniște de primul meu an de facultate?! Și cum te bucuri de primul tău an? m-a întrebat. Poftim? zic eu, pentru că m-a lovit întrebarea, mai ales că m-a tutuit. Da, sunt curioasă ce faci, cum te bucuri de primul tău an. Atunci am simțit pentru prima dată că poate era puțin ridicol entuziasmul meu. Alerg de colo – colo, am zis, merg la cursuri, citesc la BCU, merg la tot felul de conferințe și workshop-uri, dacă sunt gratuite (dumneaei a zâmbit), la concerte, îmi fac prieteni, ieșim seara în oraș. Nu le cheltui lor banii – reveneam mereu la disputa cu ai mei – încerc să supraviețuiesc cu cât mai puțin. Dar ei sunt speriați că o s-o apuc pe un drum rău, asta e grija lor, deși n-am idee care ar putea fi drumul ăsta rău… Doamna m-a privit amuzată, după tot discursul ăsta, și mi-a zis: Îmi place că citiți!

–         Da, mama respecta foarte mult oamenii care citesc. Acum câțiva ani, am fost cu ea și cu soțul meu în vizită la sora lui, care este doar cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul meu. Și ne-a povestit, nu țin minte în ce context, că ar vrea să mai scape de cărțile din casă, pentru că la vârsta ei nu mai are timp să citească și de când cu copilul nu mai are loc pentru toate, cred că asta era problema. Oh, Doamne, s-o fi văzut pe mama! Pufnea, strâmba din nas, noi râdeam pe înfundate, iar la un moment dat i-a spus: ”Să mi le dai mie, eu sunt destul de tânără să citesc! Măcar ai cărți bune?!” Am râs câteva luni bune de asta, uneori mai veneau prieteni pe la noi și jucam poker, dar rămăsese vorba asta, soțul meu o extrapolase: măcar ai cărți bune?! Deci clar ai cucerit-o, dacă i-ai spus că citești!

–         Chiar citeam, din păcate mult mai mult decât acum… Și după acest episod ne vedeam și discutam aproape zilnic, dar nu am mai vorbit de viitorul meu. Uneori ne vedeam foarte scurt, mă întreba dacă că sunt bine, eu o întrebam cum se simte, apoi fugeam la cursuri sau poate aveam altceva de făcut. În orice caz, dacă nu ploua cumva, treceam prin parc să o salut, pentru că știam că e acolo și mi se părea foarte frumos să-mi încep așa ziua. O dată nu am apărut deloc la întâlnire, am avut o noapte mai grea… și s-a cam supărat, mai ales că îmi adusese o carte în franceză pe care nu o găseam nicăieri și-mi trebuia! M-am simțit foarte prost a doua zi când ne-am văzut și mai multe zile după asta doamna mi s-a părut mai rece, mai distantă. Dar după asta a venit alt episod care m-a lăsat mască și a făcut să-mi fie foarte dragă.

–         Ah, știu la ce te referi, este episodul cu bicicleta! Ne-a dat peste cap și ne-a pus pe jar pe toți. Soțul meu a sunat prieteni, s-a documentat pe Internet, am stabilit mai întâi că numele așa cum îl reținuse ea chiar se potrivea unui brand… și era într-adevăr un brand de biciclete! Ce i-a venit atunci, cu bicicleta?

–         Într-un week-end, am împrumutat o bicicletă de la un coleg care pleca la munte. Am fost extraordinar de încântat de ea, am luat la rând parcurile mari, m-am obișnuit și cu strada, mi-a plăcut la nebunie. Luni dimineața m-am trezit nerăbdător, voiam să fac ultima tură cu bicla, pe care trebuia să o dau înapoi în aceeași zi, așa că am apărut la întâlnirea noastră călare pe o cursieră, roșu la față și foarte încântat de calul meu. M-a surprins că doamna a părut și ea încântată să mă vadă pe bicicletă. Atunci a fost prima dată când mi-a povestit despre dumneaei și despre balet.

–         Mă mir că a așteptat atât, pentru că noi eram obișnuiți ca măcar de zece ori pe zi să aducă vorba de balet!

–         Mi-a spus că era în clasa a II-a când a primit prima bicicletă. Era cam mare și greu de condus, dar m-am bucurat foarte mult când am primit-o, uite-așa țopăiam! – îmi povestea. Făceam un drum lung în fiecare zi, de acasă până la școală și de la școală la studii și înapoi acasă, singură – pentru că mama și tata nu aveau timp de mine. În ’51 am început lecțiile de balet, tinere, eram speriată ca o pasăre… Instructoarea mea era o rusoaică, nu vorbea prea bine românește, dar de zbierat știa bine, pe rusește! – mă făceam mică și-mi înghițeam lacrimile, pentru că se enerva dacă plângeam și mă dădea afară. A fost și ăsta un lucru bun, după ce au venit comuniștii, că au adus-o pe doamna Libaeva cu ei. Era severă, când se enerva mătura cu noi pe jos, dar nu putea să doarmă și să mănânce dacă nu reușea să te facă să ții brațele perfect.

Până am ajuns în clasa a IV-a, doamna Libaeva nu m-a lăsat să fac en pointe. Pasiunea ei era ținuta. Mi-a spus așa (aici îmi amintesc că doamna era foarte emoționată): ”Dacă vei fi mare balerină, ai timp destul să nenorocești picioarele. Dar nu e niciodată prea devreme să înveți să fii elegantă. Cum sari, cum te învârți, cum stai, cum respiri – asta te va face mare. Trebuie să înveți și să respiri cu eleganță. Când o să faci relevés și échappés tu o să fii deja elegantă!” Eu am crezut – pentru că eram mică și proastă – că astea sunt figuri complicate, mă visam dansând și suna așa frumos relevés

–         Deci nu ai scăpat de pledoaria ei pentru eleganță. Dar ce frumos, că ai reținut denumirile tehnice!

–          Le-am căutat pe urmă pe Internet. Între timp am învățat destul de multe despre balet și am început să merg la spectacole. Doamna povestea cu atâta pasiune încât nu aveai cum să nu te duci și să încerci să afli mai multe, să fii mai aproape de dans.

–         Da. Și așa este, cum ți-a povestit. Eu am auzit povestea de sute de ori. Îi plăcea să stăm de vorbă duminica după prânz, să bea un ceai și să mănânce un corn, o bucățică de rahat, ceva dulce. Sorbea din ceașcă și se uita la mine fix, era ca un avertisment… Aducea vorba de Horațiu, fiul nostru, spunea că prea le îngăduie multe la școală în zilele noastre și e tare răsfățat. Horațiu este în clasa a IV-a. Mama cam la 6-7 ani a început baletul cu doamna Libaeva, iar în clasa a V-a pleca, singură, la Sankt Petersburg. Avea 11 ani!

Ți-am povestit de doamna Libaeva, instructoarea noastră de balet? zicea mama, și știam că începe cu amintirile. Doamna Libaeva era devotată cu trup și suflet metodei Vaganova. Ți-am mai spus că nu am văzut pas de deux mai reușit ca la ruși, nicăieri în lumea asta? Ah, dar Libaeva nu ne-a învățat pas de deux, asta era departe, asta am învățat în Rusia. Libaeva ne muncea să ne întărim musculatura, lucram la ținută, la brațe… Doamne, cum mă dureau brațele când terminam studiul! Până și la degetele de la mâini lucram, rusoaica nu lăsa nimic la întâmplare! Atunci nu știam că datorită Libaevei o să ajung la Petersburg să o prind pe Vaganova, cu doi ani înainte să moară. Am văzut-o de două ori.

Pe care eram mai buni ne smotocea mai tare, mai zicea mama despre Libaeva, ne storcea până când plecam acasă ca niște stafii, nu ne mai rămânea niciun strop de energie. Dar pe urmă și noaptea visam numai balet. Seara dormeam o oră-două, după care mă trezeam să-mi fac lecțiile, pentru că mama mi-a spus, după ce a avut o discuție cu rusoaica și, am aflat eu peste niște ani, rusoaica i-a zis că trebuie să mă țină cu orice preț la balet, mama mi-a spus că bine, dacă asta îmi doresc, voi fi balerină, dar asta nu înseamnă să uit de școală: școala este pe primul loc, pe urmă vine baletul. Și eu nu ziceam nimic, o ascultam pe mama și o uram pe rusoaică, dar pe urmă, ehe! m-am dus și i-am pupat mâinile! Până am plecat la Petersburg, a fost a doua mamă pentru mine…

–          N-am știut că a plecat așa de mică din țară.

–         Chiar așa, la 11 ani. Era un mic bulgăre de talent, cum zicea rusoaica. Și a simțit că e făcută pentru balet de cum a intrat într-o sală de studiu. Din clasa a II-a, mama mea mergea pe bicicletă la studiu, pentru că de asta a și vrut neapărat să-ți dăruiască o bicicletă, era obsesia ei cum pedala către studii, un chiștoc de fetiță, singură – pentru că bunica nu avea timp să o ducă. Bicicleta am primit-o de la mătușa mea, spunea mama, sora tatălui meu. Mătușa era foarte bătrână sau poate așa mi se părea mie, pentru că eram mică și proastă, dar a trăit să mă vadă dansând și am fost cea mai bucuroasă când m-a văzut pe scenă, când m-am întors în țară. Am fost bucuroasă pentru că ultima ei dorință era să mă vadă într-un spectacol adevărat, și a dat Dumnezeu de a apucat…

Tatăl mamei, adică bunicul meu, a ratat toate acestea, la început, pentru că a fost închis până în ’64 în mai multe locuri din țară și nu aveau voie să poarte corespondență. De asta au și dus-o atât de greu, mama și bunica mea. Dar în ’64, când a ieșit, mama dansa deja pe scene mari din lume. Eu cred că pentru bunicul s-a întors în țară, pentru că altfel nu o mai lega nimic de România. Și soțul ei a urmat-o aici. Tatăl meu a fost rus…

–         Mi-a povestit despre bunicul dvs., că a fost deținut politic. Era revoltată, se înfuria. Ehei, tinere! de câte ori nu a mâncat mama o dată pe zi, ca să-mi rămână mie mai mult, pentru că altfel aș fi leșinat la studiu! De altfel, cu ce serviciu putea dumneaei să găsească – bunica dvs. adică – ca soție de deținut politic, nu și-ar fi permis să mă țină la balet. Dar mătușa mea a spus o dată, mai pe la început, când mă rugam de mama să mă lase… era într-o duminică, la masă, și a zis: măi, lasă fata să se facă balerină, că eu vreau să am o nepoată balerină! Lasă că facem cumva și te ajut să o plătești pe nebuna aia de rusoaică. Și m-a luat de bărbie, uite așa se uita în ochii mei și mă strângea de bărbie, aproape că mi-au dat lacrimile: dar să ajungi sus, să dansezi pe scene mari! (Când a zis asta, doamna m-a apucat de bărbie și a făcut ea pe mătușa cu mine). Mătușa era măritată cu un tovarăș, care era în nomenclatură, dar se pare că era om de omenie; da, au fost mulți! Și așa m-a ajutat și cu baletul, și am primit și bicicletă să pot să umblu prin oraș mai ușor, de primăvara până toamna, bineînțeles, că iarna nu mai aveam ce face, trebuia să cheltuim pe RATB.

–         Of, Doamne! Ce frumos povestea mama,parcă o văd… Nu aveai cum s-o întrerupi sau să-i pui întrebări, era la ca la teatru!

–         Cam așa!

–         Și cum a fost, cum i-a venit ideea?

–         V-am spus că am venit cu bicicleta aceea împrumutată și apoi cred că m-am plâns că trebuie s-o dau înapoi. M-a întrebat cât mai costă o bicicletă în zilele noastre, așa de curiozitate, iar eu i-am răspuns că e scumpă, în orice caz nu-mi permiteam așa ceva. Bine, a spus ea. Și ce bicicletă e asta? a mai întrebat, și i-am spus brandul. Cum? I l-am mai spus o dată – era o Raleigh Pursuit de la Evans Cycles, i-am spus doar că e Raleigh. “Ralei, ralei…” m-a îngânat și m-a întrebat: E cursieră sau semicursieră?

I-am explicat că nu mai există semicursiere, că acum zeci de ani semicursierele erau biciclete de antrenament, care au primit acest nume pentru că aveau cadru de fier – nu din aluminiu, carbon sau titan, ca acum, pentru că pe vremuri un cadru de aluminiu era o adevărată revoluție și costa foarte mult, și-l permiteau doar cicliștii profesioniști, pe bicicletele de concurs. Mă dădeam puțin mare cu știința mea de biciclist, dar adevărul e că nu făceam decât să repet ce auzisem și eu de la colegul meu cu câteva zile înainte, când m-am făcut de râs punând exact aceeași întrebare.

Era o bicicletă scumpă, pe atunci nici nu știam cât de scumpă e o cursieră și probabil că nici nu m-aș fi gândit să o împrumut dacă aș fi știut, pentru că valoarea mi-ar fi plătit mie chiria pe jumătate de an sau mai mult. Oricum, dacă mi-ar fi spus cineva că am alergat o cursieră de 500 de dolari două zile prin oraș, fără nicio grijă, nici nu mi-ar fi venit să cred.

–         O recunosc până în ultimul amănunt pe mama! A vrut să-ți ofere ceva ce nu ți-ai fi permis, dar îți doreai, așa cum i-a oferit mătușa ei posibilitatea să facă balet. Îmi cer iertare, nu vreau să subliniez că nu ți-ai fi permis, să nu mă înțelegi greșit! Ea era o romantică, spunea câteodată: uite ce-am ajuns! Bătrână și beteagă! Dar să știi că merită o bătrânețe grea, pentru niște amintiri frumoase!

–          Așa, la schimb!

–         Da, așa vedea mama lucrurile. Avea un fel de fatalism rusesc, vedea și frumusețea în durere. O dureau picioarele îngrozitor, uneori. Atunci ne povestea despre vreun spectacol fastuos, unde ea a strălucit. Bun, și a doua zi… spune te rog mai departe!

–         Ah, da, a doua zi – sau poate a fost peste week-end…

–         Da, sigur peste week-end, îmi amintesc acum!

–         Când am ieșit la plimbare, doamna era pe bancă, iar alături avea o bicicletă aproape ca a colegului meu, doar că un model puțin mai nou. E pentru dumneavoastră, tinere! mi-a spus direct, când m-am apropiat, iar eu nu am putut vorbi minute întregi, m-am holbat la bicicletă și am pipăit-o pe toate părțile, era nou-nouță. Până la urmă, mi-am revenit și i-am spus că nu pot să o primesc. Ea m-a întrebat de ce și eu m-am bâlbâit că e prea mult, că nici nu mă cunoaște așa bine și îmi face un cadou așa de important, până când m-a întrerupt și mi-a spus: am văzut că erai foarte bucuros să ai o bicicletă, așa că m-aș bucura să ai una a ta.

Nu mai știam ce să spun. Nu-mi puteam lua ochii de la bicicleta aia, dar nici nu-mi venea să o primesc așa, parcă îmi era rușine. I-am spus: de fapt, vă mulțumesc enorm, nici nu am cuvinte să vă mulțumesc, pentru acest dar, numai că nu simt că îl merit, din partea dvs. Adică, și mi-am cerut iertare că vorbesc deschis, eu sunt un student din provincie care n-are un chior și ar fi aiurea să primească o limuzină cadou. Ascultă, domnule! a zis doamna, asta nu e o limuzină, este o bicicletă! Vă va fi de folos: nu mai cheltuiți bani pe RATB, vedeți orașul, sunteți mai sănătos și mai fericit. Și am înțeles că aveții talent la pedalat, că așa v-ați lăudat. Nu e frumos să mă refuzați! Pe urmă a schimbat tonul: Ce, am prins drag de tine și am vrut să-ți dau un mic ajutor! N-am voie să fac o faptă bună?! Până la urmă, am primit. Mai apoi am aflat de fapt cât costa bicicleta aia și iar mi-a fost rușine, dar am înțeles că aș fi supărat-o dacă aș fi adus vorba.

–         O, da! Era neclintită. Ne-a pus pe toți la treabă. Eu am căutat pe internet, soțul meu a fost cu mama la magazin; și cu Horațiu, care s-a ales și el cu o bicicletă nouă, cu ocazia asta. A ținut să vadă cu ochii ei, să fie sigură că e exact la fel cu cea pe care o împrumutasei. Noroc că au fost albe amândouă, altfel cu siguranță s-ar fi legat de culoare… Sper că nu ai cruțat bicicleta și că ai pus-o la treabă!

–          Și încă cum! Seara am pedalat ca apucatul, prin tot orașul, până s-a făcut întuneric, chiar am avut probleme cu niște câini la un moment dat. Pe urmă, într-o lună de zile, am bătut în lung și în lat toate parcurile și cartierele. Am ajuns să cunosc Bucureștiul după nume de străduțe, baruri, restaurante și instituții, mai bine decât mulți născuți aici.

Cam în a doua săptămână, am avut o mică problemă tehnică (am căzut) și mi-a fost rușine să-i povestesc doamnei, dar a trebuit să las bicla deoparte vreo două zile. I-am cerut mamei bani împrumut și mi-a trimis, fără să știe tata, așa că mi-am cumpărat ce-mi trebuia și am rezolvat problema. Pe urmă am început să intru pe forumuri, pe bloguri despre ciclism, și să înțeleg mai bine fenomenul. Eu mergeam fără cască, fără protecție, pentru că nu aveam bani să mi le cumpăr. Nu aveam nici cea mai mică piesă de echipament corespunzător pentru o cursieră ca a mea, adevărul e că eram ca un cioban urcat într-un BMW, habar n-aveam ce e cu mine, știam doar să dau din picioare.

Cam atunci mi s-au deschis ochii și mi-am zis: nu mai merge așa! Vreau aia, vreau aia – dar nu am un ban pus deoparte, trebuie să fac ceva. Așa că am început să-mi caut de lucru și în curând mi-am găsit un mic job part time, cu un salariu cam vai de el, dar aveam un ban al meu și am putut să încep să-mi agonisesc pentru echipament.

La sfârșitul lunii Iunie am fost la primul meu concurs, un MTB, la munte, cu altă bicicletă împrumutată. Și acum sunt sportiv cu acte în regulă, sunt înscris într-un club. Bine, a rămas la nivel de hobby, dar a însemnat foarte mult pentru mine, mi-a schimbat puțin viziunea… Pe urmă, în Iulie doamna a început să nu mai fie în parc. Am crezut că era de vină căldura, dar s-au făcut două luni și mi-am dat seama că trebuie să se fi întâmplat ceva. Ce noroc că v-ați amintit și m-ați oprit!

–         O! E foarte drăguț din partea ta că mai vii aici. Te-am văzut 3 zile la rând, mi-am dat seama că tu trebuie să fii, cred că ne-am și salutat o dată când veneam cu mama, dar te-ai schimbat mult. Atunci aveai barbă…

–         Da, am renunțat la barbă, e cam incomod… transpir…

–         Scuze, o secundă te rog! mă sună soțul meu… Da, păi mi-a părut foarte bine, dar trebuie să fug eu să-l aștept pe Horațiu, care termină lecția de pian. Îmi cer iertare că dispar așa brusc, soțul meu nu și-a terminat treaba la birou și nu se poate duce…

–          Nu face nimic.

–         Să ne mai vedem, te rog! Te invit o dată la noi, să vii neapărat. Îți voi telefona, să-mi dai te rog numărul tău.

–         Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult!

–         N-ai de ce! Te rog… Mi-a făcut multă plăcere să vorbim!

–         Și mie, și mie… Știți… Îmi pare foarte rău că n-am știut, poate dacă mă străduiam mai mult să caut aș fi aflat cumva mai devreme. Aș fi vrut să vin… dar nu contează, îmi cer scuze.

–         Nu ai de ce. Mai bine ți-o amintești așa cum o știai…

S-au ridicat și ea l-a îmbrățișat, după care a plecat grăbită spre Kogălniceanu, iar el s-a așezat din nou pe bancă. Ziarul meu căzuse de tot în poală, renunțasem de mult să mă prefac că citesc.

 
So spricht die angabe eines autors http://www.essay-schreiben.de/ und des verffentlichungsdatum fr seriositt

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *