Cum am învățat să-mi placă rozul

Rozul e o culoare pentru fete. Rozul e o culoare frivolă. Bărbații adevărați nu poartă roz, nu conduc o mașină roz, nu vorbesc despre roz, nu gândesc roz.

Adevărurile incontestabile de mai sus vizează doar culoarea roz. Mai sunt însă multe alte adevăruri incontestabile, care vizează alte culori sau cu totul alte subiecte, cum ar fi:

– albul îngrașă;

– bărbații se orientează mai bine decât femeile;

– bărbații beau vinuri seci, femeile – dulci;

– toți politicienii sunt hoți;

– femeile nu știu să conducă;

– îi dai o palmă copilului când e mic și-ți va mulțumi când va fi mai mare;

– râsul îngrașă;

– palinca e bună cu slănină, că mai taie din grăsime;

– mahmureala se drege cu moare de varză etc. etc.

Toți ne mișcăm prin lume ca într-un teatru de păpuși, susținuți în picioare și direcționați de fire nevăzute: concepțiile noastre despre viață, despre cine suntem și ce avem de făcut. Știți de ce mai dăm încă bani pe cărți, pe filme, pe muzică, pe artă în general? Pentru că toate astea ne spun poveștile care ne țin în mișcare – ne întăresc stima de sine, ne re-asigură că suntem pe un drum bun, avem o viață fericită, ne fac să ne simțim în elementul nostru printre alți oameni. Plătim să prindem din când în când crâmpeie din schema general umană în care suntem dornici să ne încadrăm.

Tot felul de descurajări și depresii pândesc după colț. Ca să ne ferim de ele, avem nevoie să credem: în idei, în planuri de acțiune, în povești care țin strâns unite comunități întregi de oameni. Le spun ‘povești’ nu pentru a le lipi o etichetă derizorie, ci pentru că nu am alt nume pentru ele. Spuneți-le ‘concepții filosofice’ sau ‘world views‘ sau ‘Weltanschauungs‘, dar sunt de fapt povești care ne plac tuturor. O comunitate este un grup de oameni care ascultă cu plăcere aceleași povești și le spun mai departe.

Cu scuzele de rigoare pentru această scurtă incursiune filosofică, revin la problema rozului. De fapt, revin la ce vreau să spun prin povestea asta despre roz, pentru că – desigur – e doar o metaforă.

Acum 3 ani, a apărut în viața mea un gândăcel de 3kg și 640g, care între timp a crescut vitejește și a ajuns la vârsta la care poveștile pe care i le spunem (de vreo doi ani încoace), eu și mama ei, încep să-i susțină mișcările – decizii, dorințe, aspirații, sau să-i traseze teritorii interzise – frici, vinovății, măsuri de precauție.

Eu și soția mea suntem pe cât putem de buni aplicanți ai principiului că părinții sunt primii și cei mai importanți educatori. Prin urmare, de vreun an încoace, de când fiică-mea a început să pună întrebări și să ceară explicații, sunt din ce în ce mai atent la ce spun și ce fac, pentru că știu ce urmează: tati, de ce ai spus așa? tati, vreau să-mi povestești despre oameni muriți! (după un deces în familie), tati, de ce ai spus că cine ți-a dat permis, blondo!? ș.a.m.d. Și, dacă încerci să ocolești explicații – “ești încă mică, vei înțelege când vei fi mai mare” – urmează replica de șah mat: “tati, dar sunt mare și înțeleg! vreau să-mi explici!”.

Pe scurt, încercăm să-i punem la dispoziție fiicei noastre poveștiile de viață potrivite. Cu siguranță își va construi singură propria ei viziune despre lume, iar noi nu putem decât să sperăm că îi vom lăsa suficientă libertate pentru asta și îi vom oferi și o încurajare zdravănă, în plus. Dar, până una-alta, suntem la cărămizile de bază, la adevărurile pe care i se așează personalitatea.

Ei bine, face parte din personalitatea ei că roz este culoarea ei preferată. Primul impuls pentru cineva cu care discutăm despre asta (noi, părinții, cădem adeseori în păcatul de nu mai putea vorbi și despre alte subiecte decât nutriție și parenting), este să găsească explicații. De exemplu: cu siguranță este o presiune socială în sensul că fetele poartă roz și culori asociate, iar băieții albastru și culori asociate. Probabil că asta e adevărat, probabil că sunt și alte explicații la fel de valabile. Dar știți ceva? Nu sunt foarte importante. Fapt e că fiică-mii îi place roz, iar eu pot să trăiesc foarte împăcat cu asta, ba chiar poate să-mi placă și mie. Pentru că-i place ei și ea e importantă pentru mine.

Am un tricou roz și chiar l-am purtat de două ori!

Nu sunt expert, nu mă pricep la crescut copii, deci nu vreau să emit enunțuri generale. Vorbesc de fiică-mea. Știe foarte bine ce vrea, își alege singură hainele, de cele mai multe ori reușește chiar să asorteze culorile. Știe foarte bine ce mâncăruri îi plac. Le cere constant. Norocul nostru este că sunt destul de multe și de variate. A mâncat și puțin picant. A acceptat și lămâia sau usturoiul printre ingrediente, pentru “aromă”. Ipoteza mea este că face aceste alegeri pentru că am încercat mereu să o provocăm să încerce – gusturi, culori, muzică, mâncăruri, desene animate, toate ingredientele din care se alcătuiește, încet-încet, zi de zi, povestea ei despre lume. Ei bine, surpriza a fost că tot acest proces s-a întors și spre noi. Povestea noastră se modifică pe măsură ce se naște povestea ei.

M-am întrebat de multe ori de ce mă face atât de fericit să fiu cu ea. Răspunsul cel mai la îndemână și mai corect este, desigur, pentru că o iubesc foarte mult. Totuși, mai e ceva, un mic ceva pe care îl regăsesc și în interacțiunea cu alți copii, nu doar cu fiica mea. Or, sunt conștient că nu iubesc niciun alt copil cum o iubesc pe ea, nu sunt – din păcate – atât de generos cu dragostea. În schimb, mă simt foarte bine în compania copiilor și mă încântă gândul că ei cresc, învață, își formează o viziune despre lume. Îmi plac copiii pentru că se găsesc în acest proces în care totul este crud și se modelează. Iar procesul în care se găsesc ei și care te prinde și pe tine ca educator, începe să te (re)modeleze. Înveți și tu.

Copiii întreabă. Când trebuie să-i răspund unui copil, încerc pe cât posibil să-i spun adevărul, să nu-l mint și să nu evit răspunsurile dificile. Asta duce la o situație foarte avantajoasă pentru mine, ca om care încearcă se cunoască, să se cunoască, să țină lumea într-un echilibru care aduce a fericire – avantajoasă pentru că mă pune foarte bine în contact cu lucrurile pe care încă nu le știu bine, pe care trebuie să le mai lămuresc. Întrucât știu că sunt plin de lipsuri și am atât de multe probleme de lămurit, încerc să-i predau copilului meu “adevăruri incontestabile” cu justă măsură. Încerc să recunosc când nu știu. Cel mai important, încerc să o fac să(-și) pună întrebări, nu să accepte totul de-a gata. Și, slavă Domnului, pune!

Să-mi fie permisă o încercare prudentă de generalizare, pornind de la ceea ce simt eu însumi: ne plac atât de mult copiii în procesul lor de învățare pentru că îi privim ca pe noi membrii ai echipei noastre. Când apare un membru nou al echipei, tânăr și neștiutor, cei bătrâni îl adoptă amical și îl învață ce trebuie să știe. E o plăcere pentru ei să facă asta, pentru că le dă ocazia să-și demonstreze cunoștințele, înțelepciunea, dar și să-și recapituleze materialul, să-și reconfirme credințele, să-și reafirme idealurile. Pe parcursul întregului proces, echipa se întărește, comunitatea se sudează. Copilul, sau noul membru al echipei, devine de-ai noștri! Iar noi, se pare, ne bucurăm teribil când suntem mai mulți.

Comments

comments

One comment on “Cum am învățat să-mi placă rozul

  1. -

    Noa frate, deci cu cophilu’ in echipa pe-acolo ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *