Câți oameni de bine sunt în România?

Oameni de bine mai avem în România? Ba au plecat în străinătate, ba sunt blazați, ba pur și simplu au schimbat tabăra și au trecut în rândurile politicienilor corupți și odioși, sau ale abonaților la contractele cu statul. Eu unul cu impresia asta rămân, dacă mă uit la televizor sau citesc site-urile de știri. De aia nici nu mă uit la televizor și nu (prea) citesc site-urile de știri. Pentru că nu mi se pare logică realitatea pe care o conturează prin “informațiile” pe care le transmit.

oameni de bine

Tara noastra la TV

România pe care ne-am obișnuit să o vedem la televizor este o țară în care îți vine să te urci pe pereți și să te spânzuri de candelabru.

Politicienii sunt corupți și fură. Miniștrii, primarii, prefecții fură. După ce fură o vreme, unii sunt arestați. Am impresia că, în general, prejudiciile aduse banului public nu se recuperează. Popii fură, clerul construiește biserici peste biserici pentru a aspira banii poporului și a se lăfăi în limuzine de lux. Poporul care vine la biserică să dea acatiste și să se roage să fie bine fură la rândul lui. Poporul e needucat și ignorant – se calcă pe picioare să pupe moaște și să ia aghiasmă. Altfel, pentru televiziuni e foarte bine dacă poporul petrece câteva ore pe zi uitându-se, pe rând, la Măruță, Capatos, Bahmuțeanu, Teo sau mai știu eu ce vedete, care difuzează în direct cum li s-au văzut chiloții altor vedete. E un amestec de politică, can-can, înjurături, acuzații neprobate și fluierat în biserică cu iz de ghiveci gras, mult și sărat.

Avem, pe de altă parte, viața sportivă. Fotbalul e pe ducă – Steaua a pierdut brandul, CFR e în insolvență, Dinamo se luptă în amicale cu echipe din județul Mordor. Conducătorii fotbalului sunt la pârnaie, unii dintre ei chiar mândri că au ajuns acolo. Tenisul ne salvează. O avem pe Simona Halep, care stă pe locul 3 WTA de ceva vreme (între timp a căzut), dar are complexul Sharapova, nu reușește să câștige și ea măcar un șlem și a avut noroc până acum, pentru că altfel nu prea ar fi mare lucru de capul ei – plus că a luat niște decizii dubioase în privința atrenorilor, pe care îi schimbă cam des etc. Pe urmă, echipa națională: a plecat eternul Piți și a venit un val tânăr, cu idei noi, cu o nouă strategie, o abordare modernă și racordată la realitățile fotbalului european… oh! stai, nu! a venit Iordănescu, cel care ne-a condus în cea mai glorioasă campanie a noastră la un turneu final, acum 21 de ani, când juca generația de aur, în frunte cu regele Hagi, care rămâne unic și inegalabil, cu toate că s-a fâsâit lamentabil ca antrenor, iar ca șef de club, la Viitorul, a avut câteva finaluri de campionat suspecte…

Show-urile live sau înregistrate se limitează la câteva copii destul de palide ale emisiunilor patentate de Occident – Românii au talent, Vocea României, Master Chef, plus copiile copiilor, alea de pe Antenă.

Când TV-ul se varsă în prelungirea sa, Internetul, se adaugă: postacii de partid, anteniștii, wow-biz, care ne ajută să nu ratăm cumva chiloții pe care ni i-a arătat deja Măruță, sau să-i mai vedem o dată, punând pauză acolo unde ne place nouă mai tare etc. Poporul comentează pe Facebook toate cele de mai sus, uneori finalizând disputele cu câte un “fmmtii de hndcpt” amical.

În general, dacă-mi permiteți, o spălare pe creier repetată, fără clătire, cu același șampon învechit. România e nașpa, România pute, în România se zbiară și se înjură, oamenii se bat pe stradă, se scuipă în trafic, se zbat în sărăcie etc. Dacă apare câte o stea luminoasă în peisaj, în general e vorba de un român care a avut succes afară (internațional), pe care uite! ai noștri n-au știut să-l vadă cât era de bun! De aia ne pleacă medicii, profesorii, cineaștii, economiștii etc. Numai politicienii nu ne pleacă, probabil nefiind competitivi pe piețele externe…

Imaginea de mai sus, voit îngroșată, dar numai foarte puțin, este o distorsionare urâtă și nocivă a vieții noastre de zi cu zi. Țara noastră de la televizor e cea mai urâtă țară. Oare suntem sănătoși la cap că încă mai trăim în ea? Am câteva argumente că nu noi suntem bolnavi, ci ceilalți, cei care chiar trăiesc în România de la TV, zi de zi, ceas de ceas. Sunt mulți oameni frumoși pe care nu-i vedem la TV. Sunt mulți eroi tăcuți, sau cel puțin oameni care își fac treaba, serios, cu demnitate. Îi numesc “oameni de bine”. Oare sunt destui oameni de bine în jurul meu care să corecteze imaginea monstruoasă pe care mi-o aruncă în față televiziunile de știri?

Oamenii de bine si masa critica

Pornesc de la premisa că eu sunt un om bine intenționat și măcar decent din punct de vedere moral. Încerc să trăiesc după niște principii, încerc să-mi educ copilul să fie un om bun și mă gândesc să nu-mi fie rușine peste ani, când mă va întreba de ce am făcut X sau Y. Pornesc deci de la premisa că eu sunt un om de bine, iar prin asta înțeleg un om interesat ca viața să curgă liniștită și plină de pace, cu bucurii în familie și în muncă, cu proiecte frumoase, în care să pun pasiune, care să bucure alți oameni și să-i facă mai buni.

Nu-mi iese niciodată perfect, dar la asta aspir, mai mult decât la un milion de euro.

Sunt sigur că foarte mulți oameni gândesc la fel ca mine. Pentru a cita un clasic în viață, și ei vor să fie bine, să nu fie rău. Eu afirm că acești oameni, luați împreună, chiar dacă risipiți prin diverse orașe, sate, comapnii, instituții, pături sociale, sunt o forță. Ei sunt sarea lumii, ei împiedică lumea (țara asta) să se strice de tot. Ce nu știu e însă dacă toți aceștia pot forma celebra “masă critică”, aceea care să preseze schimbarea, aceea care să formeze o comunitate preocupată să impună niște valori în care crede. Prin forțe proprii, nu așteptând să pice din cer (a se citit: de la Stat) para mălăiață.

Cunosc un om bun

Cunosc un om mai bun și mai nobil decât cei mai mulți. Un model, o voce care schimbă vieți. Îl cunoscusem de vreo trei luni, timp în care l-am văzut de două ori pe săptămână. La un moment dat, am făcut o tâmpenie – eram tânăr și făceam des tâmpenii. Am aruncat câteva petarde în curtea liceului, glume de adolescenți teribiliști. Portarul liceului, pe care îl porecleam Gargamel sau Bastonel, m-a văzut și m-a somat să mergem împreună la director. Eu eram cumva mândru de postura  mea, simțeam că sunt protagonistul unei rebeliuni. Și în timp ce mergeam spre biroul directorului în urma lui Bastonel, ne întâlnim pe culoar cu Profu. Și Profu zice: ce e? ce ai făcut? Ei, răspund eu nonșalant, o prostie, am aruncat cu niște petarde și se pare că sunt dus în fața autorității supreme. Și Profu clatină din cap și se uită la mine cu surprindere – adică tu te ții de prostii din astea?, iar în momentul ăla nu mai trebuia să mă ducă portarul la niciun director, întâlnirea cu autoritatea se produsese deja, privirea dezaprobatoare a Profului și felul în care a clătinat din cap și a plecat mai departe au fost dușul rece care m-a pus la locul meu.

Atunci, în clasa a XII-a, a fost un punct de cotitură pentru mine. Puteam să evoluez dintr-un tânăr înfumurat și suficient într-un adult dizgrațios sau puteam să cotesc spre mai bine. Au fost mai mulți oameni și mai multe întâmplări care m-au mutat de pe un drum pe altul, ca un tren înaintea căruia se schimbă macazul exact la timp ca să împiedice accidentul. Profu, omul bun și nobil care mi-a dat peste ochi și m-a trezit la realitate (nu prin privirea despre care am povestit, ci prin tot ce a făcut în calitate de profesor în acel an), se numește Gabriel Săndoiu și predă de mulți ani Filosofia la Colegiul Național Sfântul Sava.

Cati elevi are Gabriel Sandoiu?

Profu predă Filosofia la toate clasele a XII-a, ceea ce înseamnă cam 7-8 clase într-un an. În afară de asta, mai predă Logică – din câte știu eu, nu întotdeauna la toate clasele a IX-a. A mai predat și Economie și chiar Psihologie, dacă nu mă înșel, dar nu pun la socoteală și asta. Din Filosofie și Logică, rezultă cam 15 clase într-un an. Pun o medie de 25 de elevi la o clasă, deși a fost o vreme în care media sigur bătea 30 de elevi / clasă. Dar compensăm prin amănuntul că Săndoiu nu a predat întotdeauna Logica la clasa a IX-a.

25 de elevi înmulțit cu 15 clase înseamnă că Săndoiu vorbește cu 375 de elevi în fiecare an. Hai să punem 400, ca să fie mai ușor, mai ales că de câțiva ani ține cursuri la Centrul de Excelență în Filosofie, unde se adună elevi din mai multe licee bucureștene. Altfel, cariera lui Săndoiu a început, dacă nu mă înșel, acum mai bine de 30 de ani. În 30 de ani de carieră, Săndoiu va fi vorbit cu aproximativ 400 x 30 = 12.000 de elevi.

Faptul de a-l fi cunoscut pe Săndoiu nu înseamnă pentru toți cei 12.000 ce a însemnat pentru mine sau pentru alți elevi care au urmat Filosofia. Poate că unii au ratat complet întâlnirea cu Profu și la nivel moral. Totuși, nu îmi vine să cred că Profu a nu a reușit să rămână în memoria a cel puțin 20% din elevii pe care i-a făcut ‘purcei’, ‘scârboși’, ‘leneși’ și așa mai departe, cu mare drag. Nu să rămână în memorie drept “a, da mă! Profu ăla mic din Sava”, ci așa cum am spus: ca model de probitate morală, seriozitate și dragoste față de actul educațional. Genul de om a cărui imagine îți apare înaintea ochilor când te pregătești să faci o măgărie, odată cu întrebarea: ce ar zice Profu dacă ar ști că fac asta?

20% din 12.000 înseamnă 2400 de oameni. Să spunem că avem 2500 de oameni de bine formați de Săndoiu, 2500 de oameni care au luat niște decizii cu privire la viața lor având undeva în minte cuvinte precum “bine”, “adevăr”, “dreptate”.

Cati oameni de bine sunt in Romania?

Mai am de spus exact ce am spus mai sus: Săndoiu nu e singur. Pentru mine, nu mai e niciunul ca el, dar sunt convins că foarte mulți oameni au cunoscut odată un om care a însemnat pentru ei, în anii de formare, ceva asemănător. Un model, un reper.

Câți Săndoiu sunt în România? Să sperăm că sunt 10 în fiecare județ (bineînțeles, acum speculez și scot iepuri din pălărie). 41 de județe, înmulțit cu 10 profesori, 410 de profesori care își fac treaba și modelează oameni ok. Să zicem că nu toți predau la 400 de elevi pe an, să punem 200. Sunt 82.000 de elevi care se uită la un profesor bun în fiecare an. Dacă 10% din ei au ochii deschiși, sunt 8200 de elevi, în fiecare an, care au șanse să devină oameni de bine. Dacă înmulțim asta cu 30 de ani, avem cel puțin 246.000 de oameni de bine în țara asta.

Desfacem o sticlă de șampanie sau punem de-o colivă? Pentru că asta înseamnă doar 1% din populația României. E mult? E puțin? Sper că am greșit ceva în calculul de mai sus. De fapt, știu sigur că un astfel de calcul nu poate fi făcut, nu așa. Mai știu și că mulți din oamenii ăștia nu mai sunt ÎN România, după cum mulți dintre elevii lui Săndoiu nu mai sunt. Și că oamenii de bine și elevii care au avut parte de un profesor care să îi inspire nu sunt mulțimi numeric echivalente.

Oricum, dacă acești oameni s-ar strânge într-o comunitate și s-ar organiza, 1% din populația României n-ar mai însemna atât de puțin. Să fiu în compania a 250.000 de oameni care gândesc asemănător cu mine? Nu mă mai simt așa singur.

Imaginea (celebră și una din preferatele mele) de aici.

 

Visit the local rec center and www.pro-homework-help.com/ post an ad there.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *