Ochelaristul

Era prin Iulie, cam așa, că știu că se făcuse foarte cald și Roxana făcea într-una febră, dar zicea că e de la căldură și m-am chinuit aproape 3 zile cu ea până să mă lase să o duc la spital. O să-mi treacă, dragoste! zicea ea, nu pot să las copiii singuri acum, că Anamaria e cam mârâită și Răducu are meciuri în campionatul lui de baschet cu școala și trebuie să-i spăl și așa mai departe,  și trebăluia prin bucătărie ca să-mi arate că nu e mare lucru. Dar eu vedeam că îi e rău când veneam de la muncă, se ridica greu din pat și abia se putea ține pe picioare, iar piciorul nu se mai dezumfla. Într-un final, am dus-o la spital la noi în Vâlcea și ne-au trimis de urgență la București. Am trecut pe-acasă doar să iau niște bani, haine și o pijama, mă gândeam că poate o s-o interneze, iar ea nici n-a mai coborât din mașină. Am sunat-o pe soră-mea să vină să ia copiii la ea deocamdată și așa am plecat la București, iar pe drum am crezut că moare. Febră, frisoane, dureri îngrozitoare. Îi dădeau lacrimile și se ștergea la ochi pe furiș, să n-o văd eu în oglindă, că stătea în spate, cu piciorul ridicat pe banchetă. Piciorul se umflase, cred că era plin de puroi. Infecție mare. Am sunat un prieten, un fost coleg de liceu, care era în București de mulți ani. L-am întrebat cum să ajung la spitalul de urgențe, unde cumnată-mea cunoștea un doctor – cel mai bun, zicea ea, conferențiar doctor, șeful secției de nu știu ce. Cumnată-mea mi-a explicat la telefon: mergeți la doctorul Marcovici și spuneți-i că veniți din partea lui Alin Tudorache (bărbatul ei); îi duceți și voi ceva, vedeți ce luați, o sticlă bună de whisky, un cartuș de țigări, că el e de treabă, dar e cam ciubucar, îi place să primească; nu bani, dar ceva fin, un coniac, un whisky, cum v-am zis – și Doamne ajută, te-am pupat că nu mai pot să vorbesc, sunt la treabă acuma! Așa că nu știam cum să ajung, că n-a mai avut timp să-mi explice, și l-am sunat pe băiatul ăsta, un om extraordinar – a venit cu mașina și ne-a preluat de la Leu (până acolo știu să ajung, că vin drept de pe autostradă) și ne-a condus el până la spital.

Era cald de mureai, mergeam cu geamul deschis la mașină pentru că nu aveam aer condiționat, dar tot curgeau apele pe noi de căldură. Mi se rupea inima de Roxana. Pe urmă am ajuns la urgențe și a preluat-o medicul de gardă, am vorbit cu o asistentă – cum e, doamnă? zic eu – bine nu e! a zis ea, riscă să-și piardă piciorul. – Doamne ferește! zic eu, cum să-și piardă piciorul de la o înțepătură nenorocită?! că se înțepase într-o sârmă, nimic altceva. – Dacă veniți în ultimul moment! a zis ea. S-a infectat, să vadă domnul conferențiar ce e acolo…

Când am întrebat de acest doctor Marcovici, mi-au zis că dl. conferențiar vine mai târziu, după 12. Au luat-o pe Roxana pentru sânge și să-i facă analizele pe care le aveau ei de făcut pe-acolo, așa că am ieșit să caut ce mă învățase cumnată-mea. Am luat o sticlă de whisky de un milion și ceva, parcă Chivas, am luat și un cartuș de Kent și o pungă de cadou, să nu mă duc cu sacoșa de plastic, ca la piață. Când m-am întors la spital, am înțeles că venise conferențiarul, dar “era pe secție”. Am așteptat la ușa lui vreo jumătate de oră. În fine, a apărut, cu încă vreo 6-7 oameni în halate după el. Avea niște studenți în practică, sau așa ceva. Când s-a apropiat, l-am recunoscut imediat și am și tresărit, a fost chiar o supriză.

Nu-l știam după numele ăsta – Marcovici – dar îl știam după numele mic și imediat mi-am amintit de el, cu toate că nu-l mai văzusem de când eram copii și venea pe la noi, la țară. Cătălin îl chema. Era un puști subțire și timid. Și acum era subțire ca o umbră. Marele lui dezavantaj, când era mic, erau ochelarii. Din cauza ochelarilor, băieții din sat nu-l prea înghițeau deloc. Așa se întâmplă la țară cu copiii deștepți și bine crescuți, care vin de la oraș ca să stea la bunici în vacanță – nu toți se pot adapta, nu reușesc să vorbească pe înțelesul ălora din sat și să-și facă prieteni. El, cel puțin, nu reușea deloc, era cel mult tolerat și lăsat în pace.

Doctorul conferențiar a trecut ca un vârtej, vorbea cu studenții lui. Îl așteptau mai mulți pacienți. Pentru că pe Roxana încă o țineau cu rezultatele analizelor, am zis să nu mă grăbesc și să stau să-l prind mai liber. Am vorbit cu asistenta, i-am prezentat problema, iar ea m-a sfătuit să am puțină răbdare, că mă cheamă ea când se eliberează. M-am gândit că poate aștepta și ea măcar un pachet de cafea, dar nu am mai ieșit să iau, pentru că trebuia să aștept acolo, să fiu pe fază când mă putea primi. M-am așezat pe o banchetă și am pus ploconul lângă mine.

Sigur să-mi aminteam de acest Cătălin Marcovici. Sunt întâmplări din copilărie care îți rămân atât de bine în minte că vezi toate detaliile, îți amintești fiecare cuvânt, chiar dacă acum nu ți se mai par ceva ieșit din comun. Eu așa pățesc: în anumite situații, îmi amintesc chestii pe care le-am trăit mai demult, de parcă se potrivesc fix în momentul ăla, și-atunci îmi zic “asta e ca atunci când am pățit cutare lucru!”

În fine… Trebuie să fi fost tot așa, prin Iulie. O căldură cum n-am mai avut de mult, ziceau bătrânii. La noi la munte, să dormi noaptea fără plapumă, învelit cu o pătură subțire sau numai cu cearșaful?! Asta nu s-a mai pomenit de pe vremea Războiului! Ziua, soarele ardea ca focul, se usca iarba, atârnau frunzele ca rufele stoarse, pâraiele se subțiaseră și de-abia mai curgeau. Cirezile de vaci se băgau la umbră și căutau cu limba scoasă iarbă grasă, la marginea pădurii. Caniculă mare.

Cât să fi avut? Vreo 12-14 ani cred, că sigur nu terminasem gimnaziul și eram încă acolo, în sat. (Abia la liceu am plecat la Curtea de Argeș și mă mai întorceam doar în vacanțe.) În timpul zilei, eram pe la treburile obișnuite, cât ne lăsa căldura să ne mișcăm – coasă, lemne, fân, una-alta pe lângă casă. Câteodată plecam dimineața, pe la 5, după lemne. Făceam două drumuri până dădea căldura. Spre seară, ne strângeam vreo 10 băieți și plecam după viței, să-i aducem acasă înainte să ajungă cireada, ca nu cumva să sugă la vaci. Maică-mea începea de pe la 6 și ceva să strige prin curte: MĂ! Care te duci azi după viței?!? Nu-i răspundeam niciunul. Eu mă trânteam pe o pătură sub un măr din grădină sau mă ascundeam în camera bună, aia mai întunecoasă și mai răcoroasă, de deasupra beciului. Frate-miu era prin curtea școlii, la fotbal, sau prin grădini, la joacă. El și alți copii de vârsta lui nu aveau treabă cu căldura, alergau și se țineau de prostii toată ziua. Soră-mea era încă mică. Până pe la 6 jumate, mama se supăra pe noi și începea să ne caute care pe unde suntem, așa că plecam la deal de gura ei. Când nu aveam treabă a doua zi cu el, plecam călare pe Puiu și-i dădeam și lui drumul la câmp. În felul ăsta găseam vițeii mai repede. Dar de obicei mergeam cu gașca de băieți, fără nicio grabă, spuneam glume și ne tachinam între noi. De fiecare dată, cum urcam pe ulița mare, întrebam pe cine ne ieșea în cale: ai fost pe câmp? Viței ai văzut? Cam pe unde? Pe urmă ne opream la fântâna din gura uliții și mai pierdeam vreo 5 minute să scoatem și să bem apă și să ne-o turnăm în cap. Mai urcau și câteva fete după viței, dar separat de noi. Ne întâlneam pe câmp și glumeam cu ele. De multe ori, alea mai frumoase ne rugau pe noi să luăm la vale și vițeii lor. Îmi amintesc că pentru câte una, ca Narcisa a lu’ Măria lu’ Nae, era bătaie cine să-i aducă.

Când era Cătălin ăsta, Marcovici, pe la mătușă-sa în vacanța de vară, îl trimitea și pe el cu noi la deal. Săracul, el nici nu era în stare să deosebească vițelul lui de ai altora, îl confunda mereu. Băieții râdeau de el și îi spuneau înadins greșit: uite, ăla e al tău! Dacă era Elvis cu noi, nu-și permiteau, pentru că ăștia doi erau într-un fel verișori și Elvis trebuia să aibă grijă de el și-i lua apărarea. Dacă nu se nimerea să vină Elvis cu noi în seara respectivă, aduceam eu și vițeii lui – sau el pe-ai mei, când lipseam și eu și frate-miu – pentru că eu și Elvis eram vecini și cei mai buni prieteni, nu exista să aibă unul nevoie și celălalt să nu sară să-l ajute. Așa că de dragul lui îl ajutam și pe ochelarist să găsească vițelul lu’ tanti Linuța.

Era și greu să-l placă cineva pe acest Cătălin, dacă stau bine să mă gândesc. Și nu neapărat din cauza ochelarilor. Erau mai multe lucruri care nu ne conveneau la el. Noi eram pe la treburi, de exemplu mergeam la coasă, ne trezeam la 5 și plecam cu căruța. Ca și la lemne, intram în iarbă și trăgeam tare până să dea soarele, așa că la 9-10 eram deja rupți de oboseală. Tații noștri lucrau pe la diverse exploatări forestiere, plecau și ei de dimineață și veneau seara, treburile rămâneau pe frații cei mai mari. Doar când mai dădea Dumnezeu câte o țâră de ploaie aveam noroc și dormeam până târziu. El, în schimb, Cătălin Marcovici, stătea pe-acasă toată ziua, că nu-l punea nimeni la treabă. Asta îl făcea cumva să pară fetiță, inclusiv Elvis avea părerea asta. Cum să stai toată ziua în grădină la umbră, să citești și să nu pui mâna pe nimic?!

Altfel, el era un copil foarte cuminte și plăpând, așa mi-l amintesc. Avea pielea atât de albă și mâinile atât de subțiri și moi că nu-ți venea să crezi. Elvis a văzut la un moment dat, nu știu cum s-a ajuns la asta, cât de mult își poate îndoi degetele de la mână în spate, spre dosul palmei. Cu mâinile lui bătătorite și înțepenite de muncă, Elvis nu a putut să le îndoaie la mai mult de 20-30 de grade. Copilul ăsta, în schimb, era atât de elastic încât le îndoia mai mult de 90 de grade, aproape își atingea dosul palmei cu vârfurile degetelor și am crezut c-o să-și rupă mâna! Iar chestia asta nu era singura lui ciudățenie. Prin tot ce făcea, prin felul în care vorbea, era altfel decât noi. Era moale și tăcut, îi era rușine de fete, nu juca fotbal, deși stătea pe-acolo și se uita la noi, când jucam, nu știa să sară gardurile în viteză, mai mult te încurca dacă îl luai după tine la furat de cireșe sau de mere, nu se scălda în bâltocurile noastre dacă era apa prea rece, iar dacă intra totuși în apă, nu se usca  la foc, ca să nu miroasă a fum. Era exact pe dos față de toți băieții de la țară, cu care am crescut împreună. Mie nu-mi păsa, pentru că pe mine nu avea cu ce să mă încurce și, în primul rând, era vărul lui Elvis, așa că îi mai luam apărarea când alți copii glumeau prea mult pe seama lui, dar cu siguranță nu era din lumea noastră și nu se potrivea acolo. De altfel, Elvis îmi spusese că nici lui nu-i plăcea la țară, așa că mă și întrebam de ce-l mai aduceau.

Mai toată lumea râdea de el. Era și ușor, pentru că nimănui nu-i era frică de el, nici celor mai mici. Mai ales ei, nu scăpau nicio ocazie să se ia de el. Circula gluma aia tâmpită, cine a crescut la țară o mai știe, cu un moț de iarbă țepos ca spicul, pe care-l rupeai puțin la jumate, dinainte, și îl țineai în mână. “A fost taică-tu-n război?” era întrebarea inițială, deși noi eram prea mici ca vreunul din tații noștri să fi prins vreun război. Indiferent dacă ziceai Da sau Nu, concluzia era: “Uite-așa i-a zburat capul!” și, cu un bobârnac, moțul de iarbă țepos zbura la câțiva metri depărtare și cădea prin iarbă. Odată, cineva i-a făcut gluma asta puștiului ochelarist. El, care era mai cuminte ca o fată și îi era frică să sară în bâltoc să înoate (deși apa nu trecea de piept), când a auzit-o pe asta cu “uite-așa i-a zburat capul!”, s-a înroșit la față și a strigat:

– Idiotule! Așa o să-ți zboare ție capul!

Asta a fost o surpriză pentru toți. Eram pe malul pârâului, foarte probabil duminica, mulți copii, fete și băieți deopotrivă. Eu așa îmi amintesc scena. Băiatul care făcuse gluma s-a simțit jignit – tocmai pentru că erau fete prezente, dar mai ales pentru că jignirea venea din partea lui Cătălin, fetița cu pantaloni. A început un mic scandal, îmbrânceli, chestii copilărești. Ochelarisul, ce să vezi, era și el furios, strângea pumnii lui mici și se vedea că tare ar fi vrut să sară la bătaie, dar îi era frică. Celălalt în schimb a luat inițiativa și l-a împins, de a căzut în fund.

– Bătaie! Bătaie! au strigat toți băieții și s-au strâns în jurul lor.

– Nu are rost să mă bat cu tine! a spus ochelaristul. Dar ești un prost, asta ești!

Avea lacrimi în ochi și abia vorbea, de frică și de emoție. Parcă-l văd.

Nu mai știu ce și-au mai zis, dar ochelaristul a încasat vreo două perechi de palme până să-și dea seama ce se întâmplă cu el, după care celălalt l-a împins, așa îmbrăcat cum era, în apă și i-au căzut ochelarii. Eu fiind în bâltoc, i-am pescuit repede, înainte să se ducă la fund și să călcăm pe ei. Erau niște ochelari cu rame mari, prea mari pentru fața lui de șoricel. Băieții au început să-l stropească și își băteau joc de el, iar el stătea în mijlocul bâltocului, fără ochelari pe nas, roșu de rușine, plângând pe tăcute. Singurul avantaj pe care l-a câștigat după baia forțată a fost că nu mai deosebeai lacrimile lui de stropii de apă. Asta a durat câteva minute. Pentru moment, știu sigur că eu nu mi-am bătut joc de el, dar nici nu am intervenit. Era singur. După ce a mai plâns o vreme, puștiul ochelarist ne-a strigat:

– Sunteți niște nenorociți! Țărani fără minte! Coada vacii!

Unii au râs. Alții s-au enervat și au vrut să-l bată ca să se învețe minte. Toată treaba asta a durat până a apărut Elvis și s-a înfipt în mijlocul nostru. Când a aflat cum a început toată povestea, Elvis s-a repezit la autorul glumei și i-a dat un picior zdravăn în burtă. Fără niciun cuvânt, băiatul s-a ridicat de pe jos și a luat-o la fugă. Nimeni din cei de vârsta noastră nu era pe măsura lui Elvis, poate în afară de mine. Deși era mai puternic, eu eram mai viclean. Nu ne bătusem niciodată, eram cei mai buni prieteni.

– Tu dă-i ochelarii înapoi! s-a răstit la mine.

Bineînțeles că nu avea dreptate să se răstească așa, mai ales că eu făcusem o faptă bună și îi recuperasem din apă.

– Vorbește frumos! am zis eu. Vezi că te iei de cine nu trebuie!

– Mă iau de cine am eu chef.

Elvis era un băiat foarte bun, dar avea un mare defect – era foarte certăreț și foarte impulsiv. Așa e și acum, nu are niciun pic de răbdare, așa e firea lui. Pe mine, pe de altă parte, să nu mă fi pus nimeni la punct, în afară de taică-miu, că nu răbufneam imediat. Mai ales dacă nu eram vinovat – niciodată n-am suportat nedreptatea. Nu mai știu exact ce prostii am mai zis atunci, cum ne-am mai umflat piepturile ca doi cocoși și ne-am întărâtat. Desigur că fiecare dintre noi se alimenta și mai mult din cauza atitudinii celuilalt. Inevitabil, am ajuns la bătaie. I-am aruncat ochelarii lui Cătălin, care i-a scăpat pe jos, și m-am pregătit de luptă. Știam că Elvis e mai puternic, așa că mi-am dat seama că șansa mea era să stau departe, să nu-l las să mă prindă cumva în brațe. Mă învârteam în jurul lui și încercam să-l țin la distanță cu picioarele. Îmi bătea inima cu putere, simțeam cum mi se dădea stomacul peste cap. Eram și nervos, pentru că el nu ar fi trebuit să-mi vorbească așa, fără să întrebe ce și cum, și pentru că fetița cu pantaloni nu intervenise să clarifice lucrurile, cum ar fi trebuit, iar eu eram prea mândru ca să mă justific, dar eram și supărat pe mine însumi, la fel de tare ca pe Elvis, pentru că ajunsesem tocmai noi doi la bătaie. Simțeam că e un lucru urât și deja îmi părea rău. Băieții, în schimb, săreau și strigau în jurul nostru, ceea ce făcea imposibil să mai dăm înapoi – toată lumea ar fi zis că ni s-a făcut frică. Se adunaseră toți, nu mai făcea nimeni altceva decât să se uite la noi și să strige, să-i cheme și pe alții să vadă: – Mihai se bate cu Elvis! – Nu te cred! – Vino să vezi!

Am schimbat câteva lovituri, din câte țin minte, până la un moment dat când, într-un moment de tăcere al galeriei care ne încuraja să ne rupem captele, s-a auzit un vâjâit și în secunda următoare Elvis s-a întors cu spatele la mine și am văzut că îi curgea un firicel de sânge din cap. Băiatul de mai devreme, cel care îi aruncase lui Cătălin ochelarii în apă, se răzbunase de la distanță cu pietre și nimerise din prima!

Elvis era amețit din cauza loviturii și avea o umflătură în partea dreaptă, deasupra urechii. Era tuns foarte scurt, umflătura se vedea foarte bine. Imediat, am fugit după puștiul care aruncase cu piatra. N-am reușit să-l prind și m-am întors. Elvis se spălase pe cap în apa rece a pârâului și își mângâia umflătura. Îi alungase pe curioșii din jurul lui. După o vreme, am rămas pe malul pârâului doar eu cu el și cu ochelaristul pe care sărise să-l apere. Câțiva coinaci mai mici ca noi se bălăceau în bâltoc, iar cei mai mulți băieți plecaseră.

– Să vezi ce omor îi dau eu lu’ ăla când îl prind! a exclamat Elvis.

– Las’ că vede el diseară! am zis. Nu trebuie să meargă diseară după viței? Crede el că scapă?

Elvis își udase tricoul în apa rece a pârâului și îl ținea deasupra umflăturii.

– Să vezi ce scandal îmi face mama acasă! zice. Se vede tare?

– Se vede, se vede…

– Dar ce vină am eu?…

Pe urmă am tăcut și am stat acolo. Era foarte frumos, liniște și răcoare. La un moment dat, puștiul ochelarist a zis:

– Nu el mi-a luat ochelarii. El mi i-a scos din apă, că mi-au căzut când m-au aruncat alții.

Îi luase prea mult timp să-și facă curaj și să dea o explicație în apărarea mea, iar faptul era consumat – mă bătusem cu Elvis din cauza lui, așa că nu l-am mai băgat în seamă.

– Cine te-a aruncat în apă? l-a întrebat Elvis.

– Nu știu, mai mulți.

– Ai bubatului!…

Apoi iar am tăcut. Elvis nu a zis nimic către mine, dar era clar că-i pare rău că a sărit la bătaie, deci legătura noastră se restabilise cumva de la sine și eram din nou cei mai buni prieteni. La un moment dat, puștiul ochelarist a zis că-l așteaptă la masă și a plecat, așa că am rămas doar noi doi pe malul pârâului. Copacii erau încremeniți în soare, nu tremura o frunză, nicio adiere, dar lângă apă era totuși răcoare. Stăteam pe câte un bolovan și aruncam pietricele în bâltoc.

– De la ce s-au luat de el? m-a întrebat Elvis.

– Marius ăsta de te-a lovit cu piatra i-a făcut jocul ăla cu “a fost taică-tu-n război” și când a zis “uite-așa i-a zburat capul!” ăsta al tău a sărit la bătaie și ne-a făcut pe toți țărani proști.

– Tata lu’ băiatu’ ăsta e bolnav, e în spital, a zis Elvis. Cică are cancer. Știi ce-i aia cancer?

Îmi amintesc foarte clar când m-a întrebat asta. Am dat din cap că nu, nu știu.

– Nici eu nu știu, dar cică nu e bine. Am auzit că e MORTAL!

– Ei da?

– Nu mai scapă, înțelegi? Moare.

– De unde știi?

– Cică maică-sa, adică sora lu’ tanti Linuța, s-a măritat cu unu’ de la București. Ăla e tata lu’ Cătălin. Și ăla cică are cancer, zice că o să moară. Am auzit aseară cum vorbeau. L-a lovit dintr-odată și acum nu se mai poate face nimic…

– Cine vorbea?

– Maică-mea și cumnată-sa, tanti Linuța.

N-am mai zis nimic. Pentru prima dată în viața mea, am fost pus în fața ideii că tatăl meu ar putea să moară. Sigur, nu era încă timpul și el părea sănătos și puternic, dar uite că bolile astea te lovesc dintr-odată și nu se mai poate face nimic! Gândul ăsta mă făcea să tremur. Tata pleca în fiecare dimineață, inclusiv sâmbăta, să lucreze la șantier. Lucra la defrișări, pentru drumuri forestiere. Câteodată lipsea mai multe zile de-acasă, dar când venea nu uita niciodată să ne aducă mie și lui frate-miu câte ceva, cât de mic. În ziua aia mi-am dat seama că treaba asta ar putea să înceteze, taică-miu ar putea să nu se mai întoarcă acasă și atunci nu ne-ar mai aduce nimic. Nici nu l-am mai vedea duminică dimineața, înainte să plecăm la biserică, cum se bărbierește în curte, sub măr. Atunci mi-a părut rău de Cătălin Marcovici și pentru prima dată am reușit să mă pun cumva în locul lui, să înțeleg puțin ce simte. Copilul nici măcar nu-și dorea să fie acolo, la țară, era mai mult sau mai puțin forțat. Iar noi ne băteam joc de el pentru că nu era ca noi.

Într-un mod ciudat, în urma unor procese de gândire subconștiente, după vacanța în care a avut loc întâmplarea asta, am început să mă țin mai serios de carte. Cătălin a mai venit de la noi în vacanță și am stat de vorbă de câteva ori. Nu aveam prea multe să ne spunem, dar ne salutam oarecum cu simpatie și schimbam câteva cuvinte. Peste câțiva ani, n-a mai venit în vacanțe. Eu am plecat la Vâlcea să fac liceul, iar Elvis a făcut o școală de meserii și până la urmă a rămas în sat. Eu m-am mutat definitiv la Râmnicu Vâlcea. Aproape în fiecare săptămână merg să-i văd pe-ai mei, care sunt bine, sănătoși, mulțumesc lui Dumnezeu!

Asistenta a ieșit și m-a chemat în cabinet. Am intrat cu punga în mână. Amintirile s-au evaporat, acum era vorba de Roxana. Am aruncat repede o privire. O cameră destul de mare, albă și curată. Mirosea a lavabilă, cred că fusese zugrăvită nu demult.

Doctorul Marcovici stătea la biroul lui și scria ceva.

– Bună ziua, domnule doctor! am zis, iar el m-a salutat ușor din cap, fără să se întrerupă. Din partea…

– O secundă, a zis el, aveți puțină răbdare!

Am așteptat cuminte. Nu știam ce să fac cu whisky-ul pe care îl adusesem, așa că deocamdată am rămas cu punga în mână.

– Da, a spus doctorul, când a terminat de notat. Deci înțeleg că dumneavoastră aveți o problemă cu soția?

I-am spus pe scurt cazul și i-am explicat cine ne-a recomandat să venim la dumnealui.

– Stai liniștit, o să fie bine! Dar ia stai așa, că eu te știu de undeva! De unde te știu?

– Din Rădăcineni, poate? Din copilărie…

– Așa, sigur. Îmi păreai cunoscut de cum te-am văzut, dar nu-mi dădeam seama…

– Și eu v-am recunoscut. Aveți un văr mai de departe, Elvis Mateescu.

– Sigur că da, cum să nu. Mai știi ceva de el, ce face? N-am mai vorbit de mult.

– E bine. Are familie, copii.

– Tot acolo, în sat?

– Da, a rămas acolo.

– Și tu?

– La Râmnicu Vâlcea.

– Bravo, foarte bine! Păi, bine, hai să ne ocupăm de soție, să vedem ce și cum. Mergem să o vedem, hai cu mine!

– Știți, am zis că…

Am ridicat punga mea cu whisky la vedere.

– Hai, domnule, vezi de treabă!

– Nu, vă rog! În amintirea…

M-am oprit, poate că amintirile lui cu mine nu erau chiar plăcute. Am pus punga pe birou și am terminat cu ea.

– Dom’le, n-auzi să iei asta de-aici! Ne supărăm. Hai, în momentul ăsta!

Am ieșit după el, cu punga după mine. Dintr-o dată mă simțeam foarte fericit și aveam convingerea că Roxana se va face bine.

 

o povestire despre un ochelarist

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *