Nemurirea lui Milan Kundera

Kundera2

Prin clasa a XII-a, mă hotărâsem că voi face Filosofia și mă pregăteam temeinic pentru admitere, sub minunata și riguroasa îndrumare a Profului, care-mi scotea cu răbdare din cap toate clișeele autosuficiente și imbecile sădite acolo de lectura superficială a unor pasaje din Cioran și Nitezsche. Întâlnirile noastre aveau loc după-amiaza, ceea ce era foarte fain pentru mine, deoarece discuțiile se puteau prelungi până spre seară, depășind cu jumătăți bune de oră timpul alocat. Mai participau două fete care erau cu mult mai puțin interesate de fenomen decât mine, dar să le lăsăm deoparte, căci nu sunt importante.

Într-o astfel de seară, nu știu cum a venit vorba și am mărturisit că tocmai am citit prima mea carte de Dostoievski – Crimă și pedeapsă. Și mi se părea cutremurătoare și nu mă mai opream din a-l lăuda pe Fiodor Mihailovici, care, de altfel, nu avea deloc nevoie de laudele mele. Și Profu’ mi-a pus întrebarea:

– Nu ai mai citit nimic de Dostoievski, până acum?

Iar eu am răspuns sincer și rușinat:

– Nu!

Comentariul pe care l-a făcut Profu’ mi-a redat însă curajul și încrederea:

– Ce fain! (și a urmat explicația, după privirea mea nedumerită) Ce fain că nu ai citit niște cărți fundamentale până la vârsta asta. Poți să le iei – sunt atâtea – și să le citești cu mintea de-acum. Le citeai într-a IX-a și nu înțelegeai mare lucru și ți se părea Dostoievski plictisitor…

La fel mi s-a întâmplat și cu alți scriitori pe care am ajuns să-i apreciez – i-am descoperit rușinos de târziu. Atâta că am înțeles, între timp, că rușinea asta e o prostie, un răsfăț snob al oamenilor care consideră că există o vârstă până la care citești, după care nu mai citești (cum era un domn pe care l-am rugat să-mi împrumute, în aceeași perioadă dintr-a XII-a, Demonii lui FMD, iar el mi-a dat cartea de tot, spunându-mi: la vârsta mea, ce să mai fac eu cu cărțile? a trecut vremea cititului, pentru mine! – și într-adevăr, dacă nu le citea el, nu le mai citea nimeni, pentru că ocazia cu care am intrat în casa lui a fost să mă joc cu fiul său la calculator; cum tipul petrecea ore întregi cu jocuri de strategie și refuza să iasă afară, ai lui s-au gândit ca măcar să-i țină cineva companie și m-au invitat pe mine).

În anii din urmă, i-am descoperit așadar, pe rând, pe Mario Vargas Llosa, Charles Bukowski și Milan Kundera. Când mi-a împrumutat Bogdan Iubiri caraghioase, mi-a recomandat în mod special ultima povestire – Eduard și Dumnezeu. Nu știu dacă mi-a plăcut cel mai mult neapărat aceea, dar mi-a plăcut Kundera, cu observațiile lui fine, cu maniera lui hâtră de a demasca aparențele. Cred că Kundera e un hâtru și mie-mi plac oamenii hâtrii.

Iar ultima carte de Kundera pe care am citit-o (am terminat-o în dimineața asta) este Nemurirea (Nesmrtelnost – titlul original, pentru cine știe cehă). Englezii au tradus cu Immortality, ceea ce este mai aproape de tema romanului. Pentru că nu de nemurirea sufletului este vorba, ci de păstrarea – mai mult sau mai puțin nemuritoare – în istorie a imaginii individului. De amintirea care dăinuie în istorie este vorba, dacă vreți, dar nu cred să existe în română un singur cuvânt care să redea nuanța.

Nu mi-am propus să scriu acest articol ca pe o recenzie. Mi se pare și foarte greu să faci o recenzie la un roman atât de încărcat de reflecții, cu atâtea teme paralele și cu un fir al acțiunii imaginat mai mult ca un pretext pentru a surprinde personajele în ipostaze omenești caracteristice. Am vrut doar să spun (să împărtășesc, după ce am fost corectat că am folosit aici to share) că am avut momente de bucurie pură, citind cartea. E o bucurie diferită de cea pe care o resimți citind un roman a cărui acțiune te prinde, ca și cum naratorul ți-ar pune în față un film mai bogat și mai nuanțat decât ar putea face orice regizor. Nemurirea nu este un roman cinematografic, cu acțiune liniară, iar Kundera își asumă asta cu mândrie:

După un timp, Avenarius sparse tăcerea: “De fapt, ce scrii tu acum?” întrebă.

“Ceva ce nu se poate povesti.”

“Păcat.”

“De ce păcat? E o șansă, un avantaj. În zilele noastre toți se năpustesc peste toate câte s-au scris vreodată, (nota mea – Kundera scrie asta în 1988!) ca să le transforme în filme, în seriale de televiziune, sau în desene animate. Întrucât esențialul în roman e tocmai ceea ce nu se poate spune altfel decât numai și numai în roman, în orice adaptare a sa rămâne doar neesențialul. Nebunul care se mai încumetă azi să scrie romane și vrea să le asigure protecția trebuie să le scrie în așa fel încât să nu mai poată fi adaptate, altfel spus să nu poată fi povestite.”

(E sigur că în cuvintele de mai sus există o doză bună de autoironie și de reproș la adresa ecranizării, în exact același an în care scria Nemurirea, a romanului său Insuportabila ușurătate a ființeiKundera a fost foarte dezamăgit de film și nu a mai permis adaptarea vreunei lucrări de-ale sale.)

Bucuria lecturii, în cazul Nemuririi, vine din observațiile pătrunzătoare despre cine suntem, despre cine ești – la urma urmei – versus cine crezi că ești, sau te străduiești să pari. Cine ești, în spatele imaginii pe care o proiectezi în societate? Răspunde cine ești, nu cum vrei să-și amintească lumea despre tine! Ține cont că nu doar tu proiectezi acea imagine, ci toți cei cu care vii în contact și care au ceva de spus despre tine, iar imaginea ajunge să aibă drumul său independent, dacă nu cumva să trăiască în locul tău…

Înaintăm prin viață împingând de la spate niște măști – unele mai rudimentare, altele deosebit de complexe și de măiestrit articulate – iar măștile acestea sunt de fapt cele care dăinuiesc în timp și primesc numele nostru, încep să trăiască ele, exclusiv, în locul nostru, pentru tot restul istoriei. În spatele măștilor, pe care le purtăm unii față de alții și uneori chiar față de noi înșine, se află dorințele noastre adevărate, mobilurile veritabile ale acțiunilor noastre, fricile și bucuriile noastre secrete. Kundera smulge – plin de spirit, dar fără milă – acest văl, această ceață comodă în care ne mișcăm, cu impresia că noi și imaginea noastră suntem totuna. Ei bine, nu! Nu suntem. Și mai înspăimântător este că, odată masca dată în vileag, ne cuprinde îngrijorarea pentru ce rămâne. Mai suntem CEVA, în afară măștilor noastre atent manevrate în relațiile cu ceilalți? Ce mai subsistă, în spatele imaginii noastre care defilează prin istorie? Un individ unic și irepetabil, dar care se dizolvă fără urmă în imaginea lui socială, pentru că doar acesteia îi este dată nemurirea istorică. Cine mai știe cum era Goethe, de fapt? Sau marele Hem, sau propriul tată…

Trebuie înțeles cadranul vieții.

Până la o anumită clipă moartea noastră e pentru noi ceva foarte îndepărtat ca să ne ocupăm de ea. E nevăzută și, deopotrivă, invizibilă. Asta-i prima fază, cea mai fericită, a vieții.

Apoi, pe neașteptate, începem să vedem moartea în fața noastră și nu mai putem s-o îndepărtăm din mintea noastră și din câmpul nostru vizual. E cu noi. Și fiindcă nemurirea e lipită de moarte ca Hardy de Laurel, se poate spune că nemurirea e și ea lipită de noi. Abia am descoperit prezența ei și, gata,începem să ne îngrijim de ea cu febrilitate. Îi comandăm un smoking, îi cumpărăm o cravată de teama ca nu cumva hainele și cravata să fie alese de alții, și prost alese. […]

După această a doua fază a vieții, când omul nu-și poate lua ochii de pe moarte, vine o atreia fază, cea mai scurtă și cea mai tainică, despre care se știu puține lucruri și depre care nu se vorbește. Puterile încep să-l lase, și omul e cuprins de o oboseală dezarmantă. Oboseala: punte a tăcerii ce duce de pe țărmul vieții pe țărmul morții Moartea e atât de aproape încât priveliștea ei a devenit plictisitoare. A devenit din nou invizibilă și nevăzută: nevăzută precum nevăzute sunt obiectele prea familiare, prea cunoscute. […] Nemurirea este o iluzie derizorie, ridicolă, un cuvânt găunos, o suflare de vânt urmărită cu o plasă de prins fluturi […]. Nemurirea nu-l mai interesează câtuși de puțin pe obositul om îmbătrânit.

Cum ar fi trebuit să închei eu acest articol (pentru că nu-l vreau prea lung), cu ce frază deșteaptă, care să-mi atragă admirația veșnică a celor 3 sau 4 cititori ai mei? Nu vom ști niciodată!

Citatele sunt din traducerea lui Jean Grosu pentru Humanitas (2000, 2013).

Imagine de aici.

Comments

comments

3 comments on “Nemurirea lui Milan Kundera

  1. -

    pe mine m=ati convis sa cumpar cartile.
    fiica mea ne-a vorbit ff elogios despre cartlle lui kundera…
    dvs prin citatele atassate m-ati convins …. imi este rusine ca pana acum n-am citit nimis din cartlile acestui autor ceh.

  2. -

    Esti simpatic, Robert! 🙂
    Am intrat aici pentru ca aveam nevoie de cateva pareri, vreau sa o daruiesc cuiva.
    M-ai convinsa, insa, sa mi-o fac cadou si mie insami.
    Revin dupa ce o citesc.
    Un sfarsit de an cu bucurii!

  3. -

    Pentru o carte “care nu poate fi povestita” ati surprins perfect esenta. Chapeau bas!
    Am trait si eu bucuria pura, citind-o, dar si stupefactia, incercand s-o inteleg.
    E una dintre putinele carti pe care imi doresc s-o redescopar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *