O pledoarie pentru unitate

Se pare că acum, când se apropie aniversarea a 100 de ani de la Unire, suntem mai dezbinați ca niciodată. Opțiunile politice, alegerile privind credința, stilul de viață sau locul în care urmează să ne petrecem vacanța – toate constituie motive pentru separare, delimitare și conflict. Se emit judecăți de valoare absurde, de tipul: dacă asculți un anumit fel de muzică și ai făcut o manevră urâtă în trafic, sigur ai votat cu un anume partid. Sau: dacă porți barbă, pantaloni strânși pe picior și șosete colorate, e clar că ești vândut străinilor.

Poate că a venit timpul să respirăm adânc și să privim în jurul nostru cu mai puțină încrâncenare. Știu că, atunci când se constituie tabere cu ideologii diferite, fiecare tabără își urmează cu pasiune ideologia și este îndeobște preocupată să își impună ideologia asupra celeilalte tabere. Dar sper că încă nu a început niciun război între români și că miza nu este să ne anihilăm unii pe alții. Cel puțin nu anul ăsta, nici la anul, nici la anul…

Oameni politici de toate culorile sunt mari maeștri să folosească ideologii pentru a-și atinge scopurile. Din păcate, scopurile lor nu coincid întotdeauna cu bunăstarea și fericirea nației. Uneori, probabil că o națiune agitată reprezintă un câmp de luptă politică propice. Totuși, viața noastră în această țară nu înseamnă numai politică, manevre ideologice, lozinci radicale și vânătoare de vrăjitoare.

Între timp, în România oamenii se mai văd la un grătar, mai beau o bere, mai taie un porc după metoda tradițională… Ies la fotbal, cântă, dansează, citesc (e drept că mult mai puțin decât ar trebui, o spun statisticile), muncesc, visează. Se nasc copii, se bucură părinții că-i văd crescând.

Ei bine, în momentul în care îți vezi copilul crescând, cum este exact cazul meu în această perioadă, ai niște alegeri de făcut pentru el sau ea. Când faci alegerile astea, te simți mai responsabil decât în oricare alt moment al existenței tale, pentru că e copilul tău și, nu-i așa, vrei să crească frumos și puternic. Atunci începe să conteze decisiv ce îl înveți, ce orientare îi dai încă din primii ani de viață. Te va întreba și despre cine suntem, ce înseamnă România, cine au fost dacii și romanii, care e treaba cu țara asta… și va trebui să-i răspunzi într-un fel sau altul.

Ce-i vei spune, astfel încât să crești un om frumos și drept? (Dacă nu dorești să crești un om frumos și drept, îmi pare rău, dar acest articol nu ți se adresează.) Îi vei spune că românii sunt hoți, inculți, că ne-am săturat de țara asta și vrem să plecăm din ea, că un grup sau altul reprezintă o plagă pentru țară, că stăm pe un butoi de pulbere care trebuie să explodeze odată, ca să se lămurească lucrurile într-un fel sau altul?

Eu mă îndoiesc sincer de avantajele creșterii unui copil într-un spirit radical, într-o cultură a delimitării față de alte grupuri. “Nu te juca, Ioana, la grădiniță cu X și Y, pentru că părinții lor sunt din grupul Z, cu care noi suntem în război!” Cum sună asta? Sau cum sună când unii dintre noi demonizează grupuri foarte largi de oameni pentru că anumiți lideri politici comit anumite acțiuni? Oare e legitim să-i facem pe toți o apă și-un pământ? Oare nu li se dă apă la moară, în felul ăsta, exact liderilor politici, care pot atunci să se folosească de acea masă de oameni ca de o masă de manevră, spunându-le: vedeți? CEILALȚI vă dosprețuiesc și vă urăsc, pentru că urăsc tot ce e românesc! VOI sunteți adevărații români!

Aș dori din tot sufletul să avem o discuție calmă și relaxată despre ce înseamnă cu adevărat să fii un bun român, adică un bun cetățean al țării tale, preocupat de bunăstarea ta și a colegilor tăi de naționalitate. Chiar mă aventurez să propun o definiție de lucru, sau mai degrabă un manifest foarte simplu, în jurul căruia să discutăm și pe care să construim.

Calitatea de bun român ar trebui să vină din faptul că împărtășești o serie de valori și demonstrezi, prin acțiunile tale zilnice, că aderi la ele și acționezi în sensul împlinirii lor. Aceasta este lista mea personală, o puteți folosi ca pe un checklist.

Listă de valori românești (cu titlu de work in progress):

– CINSTEA (pentru cine nu știe, faptul că suntem cinstiți ar trebui să însemne că: nu furăm, nu mințim și nu NE mințim, nu ne atribuim idei sau realizări care nu sunt ale noastre, nu “ciupim” avantaje care nu ni se cuvin pentru că, nu-i așa, toată lumea face asta);

– MUNCA (când ne e greu și avem nevoie de mai mult, punem mâna și facem, nu așteptăm să ne pice din cer; nu așteptăm un salariu pentru că am stat 8 ore pe un scaun, nu considerăm că ni se cuvine și nouă ceva pentru că trebuie să trăim și noi, ce mama naibii!)

– BUCURIA (nu era oare capacitatea de a face haz de necaz considerată trăsătura noastră definitorie? eu propun să o ducem mai departe decât atitudinea mucalită și hâtră față de necazuri; cred că bucuria de a trăi și știința de a petrece cu fantezie sunt trăsături definitorii și valoroase ale românilor)

– INVENTIVITATEA (în bine sau rău, ne descurcăm; găsim soluții, facem să rezolvăm cumva; suntem capabili să ne mișcăm mai bine și mai repede decât alții, numai să vrem; e ceva foarte important și demn de luat în seamă, ar merita subliniat mai des)

– UMORUL (dacă simți că trebuie să mai explic ceva aici, nu ești un bun român!)

– CREDINȚA.

Am lăsat credința la sfârșit, pentru că este un subiect sensibil. Intrăm într-o discuție vastă și încurcată, din care riscăm să nu putem ieși până de 1 Decembrie 2018. Totuși, în spiritul discuției despre solidaritate și despre acceptarea celorlalți, așa cum sunt ei, deschise mai sus, aș vrea să adaug următoarele lucruri cu privire la credință:

  1. Majoritatea românilor se declară credincioși în sens religios, majoritatea dintre aceștia creștini de rit ortodox. Simpla amploare a răspândirii – cel puțin la nivel declarativ – a credinței creștine ortodoxe la nivelul populației României ar trebui să constituie, cred, un argument pentru acceptarea acestei realități din partea unei (autodeclarate) intelectualități atee. Glumele tale, în bula ta de Facebook, referitoare la pupătorii de oase și la superstițioșii medievali care îmbogățesc conducătorii bisericii prin naivitatea lor și lipsa lor de orizont intelectual, sunt de un prost gust care te fac să ratezi din check-list-ul de mai sus nu doar secțiunea “credință”, ci și secțiunea “umor”. În plus, demonstrează din partea ta o intoleranță acută față de majoritate, care contrastează violent cu toleranța și acceptarea pe care o pretinzi pentru grupuri minoritare.
  2. Pe de altă parte, folosirea credinței ortodoxe la nivel ideologic, de către politicieni sau formatori de opinie a căror ortodoxie constă în postarea câtorva selfie-uri cu episcopi sau cu o cruce de aur cât cea de pe Caraiman, atârnată la gât, este o manevră joasă de atragere a simpatiei oamenilor care pică ușor în capcana discursului de apărare a neamului atacat de străini, care vor să ne corupă credința și să ne impună valorile lor. Nu poate nimeni să ne impună ce și cum să credem, dacă ne știm valorile și credințele așa cum se cuvine, dar au mulți de câștigat de pe urma temerii noastre că suntem în pericol să ne pierdem identitatea. Dacă ne-o pierdem, probabil că va fi din vina noastră (țineți minte că, mai sus, vorbeam de educația copiilor…), nu din vina străinilor cotropitori.
  3. Înainte de a forma propriu-zis România și multă vreme după aceea, toate provinciile istorice au constituit, de-a lungul secolelor, un adăpost pentru o diversitate incredibilă de etnii și – cumva firesc – de credințe religioase. Avem loc împreună, țara e mare. Dar și acesta este un subiect care amenința să ne consume toate sărbătorile legale din următorul deceniu, deci mă opresc.
  4. Credința trebuie, după mine, să apară neapărat pe orice listă de valori. Sunt oameni care nu împărtășesc credința religioasă, dar nu cred că există un om viu care să fie puternic, activ, creativ, care să aibă un impact asupra lumii, să aducă o schimbare în bine, fără o credință puternică: în Dumnezeu, în binele din lume, în energiile dacice de sub Munții Bucegi – în orice. Credința e cel mai puternic motor, deci aș pune-o pe lista de valori românești chiar și pentru românii atei.

Nu știu cum să închei, pentru că deja am depășit nepermis orice limită de attention span pentru un text publicat online. Vreau doar să mă asigur că ideea principală nu s-a pierdut printre atâtea vorbe:

Militez pentru căutarea și îmbrățișarea acelor trăsături care ne unesc și ne fac să ne simțim bine împreună, toți, în țara asta. Am încercat să creionez o listă de valori românești. E perfectibilă și vă invit să adăugați sau să scoateți din ea, cu argumente. Cred că e important să ne gândim la aceste lucruri și să avem niște răspunsuri pregătite când, mai devreme sau mai târziu, istoria ne va pune niște întrebări.

Cum am învățat să-mi placă rozul

Rozul e o culoare pentru fete. Rozul e o culoare frivolă. Bărbații adevărați nu poartă roz, nu conduc o mașină roz, nu vorbesc despre roz, nu gândesc roz.

Adevărurile incontestabile de mai sus vizează doar culoarea roz. Mai sunt însă multe alte adevăruri incontestabile, care vizează alte culori sau cu totul alte subiecte, cum ar fi:

– albul îngrașă;

– bărbații se orientează mai bine decât femeile;

– bărbații beau vinuri seci, femeile – dulci;

– toți politicienii sunt hoți;

– femeile nu știu să conducă;

– îi dai o palmă copilului când e mic și-ți va mulțumi când va fi mai mare;

– râsul îngrașă;

– palinca e bună cu slănină, că mai taie din grăsime;

– mahmureala se drege cu moare de varză etc. etc.

Toți ne mișcăm prin lume ca într-un teatru de păpuși, susținuți în picioare și direcționați de fire nevăzute: concepțiile noastre despre viață, despre cine suntem și ce avem de făcut. Știți de ce mai dăm încă bani pe cărți, pe filme, pe muzică, pe artă în general? Pentru că toate astea ne spun poveștile care ne țin în mișcare – ne întăresc stima de sine, ne re-asigură că suntem pe un drum bun, avem o viață fericită, ne fac să ne simțim în elementul nostru printre alți oameni. Plătim să prindem din când în când crâmpeie din schema general umană în care suntem dornici să ne încadrăm.

Tot felul de descurajări și depresii pândesc după colț. Ca să ne ferim de ele, avem nevoie să credem: în idei, în planuri de acțiune, în povești care țin strâns unite comunități întregi de oameni. Le spun ‘povești’ nu pentru a le lipi o etichetă derizorie, ci pentru că nu am alt nume pentru ele. Spuneți-le ‘concepții filosofice’ sau ‘world views‘ sau ‘Weltanschauungs‘, dar sunt de fapt povești care ne plac tuturor. O comunitate este un grup de oameni care ascultă cu plăcere aceleași povești și le spun mai departe.

Cu scuzele de rigoare pentru această scurtă incursiune filosofică, revin la problema rozului. De fapt, revin la ce vreau să spun prin povestea asta despre roz, pentru că – desigur – e doar o metaforă.

Acum 3 ani, a apărut în viața mea un gândăcel de 3kg și 640g, care între timp a crescut vitejește și a ajuns la vârsta la care poveștile pe care i le spunem (de vreo doi ani încoace), eu și mama ei, încep să-i susțină mișcările – decizii, dorințe, aspirații, sau să-i traseze teritorii interzise – frici, vinovății, măsuri de precauție.

Eu și soția mea suntem pe cât putem de buni aplicanți ai principiului că părinții sunt primii și cei mai importanți educatori. Prin urmare, de vreun an încoace, de când fiică-mea a început să pună întrebări și să ceară explicații, sunt din ce în ce mai atent la ce spun și ce fac, pentru că știu ce urmează: tati, de ce ai spus așa? tati, vreau să-mi povestești despre oameni muriți! (după un deces în familie), tati, de ce ai spus că cine ți-a dat permis, blondo!? ș.a.m.d. Și, dacă încerci să ocolești explicații – “ești încă mică, vei înțelege când vei fi mai mare” – urmează replica de șah mat: “tati, dar sunt mare și înțeleg! vreau să-mi explici!”.

Pe scurt, încercăm să-i punem la dispoziție fiicei noastre poveștiile de viață potrivite. Cu siguranță își va construi singură propria ei viziune despre lume, iar noi nu putem decât să sperăm că îi vom lăsa suficientă libertate pentru asta și îi vom oferi și o încurajare zdravănă, în plus. Dar, până una-alta, suntem la cărămizile de bază, la adevărurile pe care i se așează personalitatea.

Ei bine, face parte din personalitatea ei că roz este culoarea ei preferată. Primul impuls pentru cineva cu care discutăm despre asta (noi, părinții, cădem adeseori în păcatul de nu mai putea vorbi și despre alte subiecte decât nutriție și parenting), este să găsească explicații. De exemplu: cu siguranță este o presiune socială în sensul că fetele poartă roz și culori asociate, iar băieții albastru și culori asociate. Probabil că asta e adevărat, probabil că sunt și alte explicații la fel de valabile. Dar știți ceva? Nu sunt foarte importante. Fapt e că fiică-mii îi place roz, iar eu pot să trăiesc foarte împăcat cu asta, ba chiar poate să-mi placă și mie. Pentru că-i place ei și ea e importantă pentru mine.

Am un tricou roz și chiar l-am purtat de două ori!

Nu sunt expert, nu mă pricep la crescut copii, deci nu vreau să emit enunțuri generale. Vorbesc de fiică-mea. Știe foarte bine ce vrea, își alege singură hainele, de cele mai multe ori reușește chiar să asorteze culorile. Știe foarte bine ce mâncăruri îi plac. Le cere constant. Norocul nostru este că sunt destul de multe și de variate. A mâncat și puțin picant. A acceptat și lămâia sau usturoiul printre ingrediente, pentru “aromă”. Ipoteza mea este că face aceste alegeri pentru că am încercat mereu să o provocăm să încerce – gusturi, culori, muzică, mâncăruri, desene animate, toate ingredientele din care se alcătuiește, încet-încet, zi de zi, povestea ei despre lume. Ei bine, surpriza a fost că tot acest proces s-a întors și spre noi. Povestea noastră se modifică pe măsură ce se naște povestea ei.

M-am întrebat de multe ori de ce mă face atât de fericit să fiu cu ea. Răspunsul cel mai la îndemână și mai corect este, desigur, pentru că o iubesc foarte mult. Totuși, mai e ceva, un mic ceva pe care îl regăsesc și în interacțiunea cu alți copii, nu doar cu fiica mea. Or, sunt conștient că nu iubesc niciun alt copil cum o iubesc pe ea, nu sunt – din păcate – atât de generos cu dragostea. În schimb, mă simt foarte bine în compania copiilor și mă încântă gândul că ei cresc, învață, își formează o viziune despre lume. Îmi plac copiii pentru că se găsesc în acest proces în care totul este crud și se modelează. Iar procesul în care se găsesc ei și care te prinde și pe tine ca educator, începe să te (re)modeleze. Înveți și tu.

Copiii întreabă. Când trebuie să-i răspund unui copil, încerc pe cât posibil să-i spun adevărul, să nu-l mint și să nu evit răspunsurile dificile. Asta duce la o situație foarte avantajoasă pentru mine, ca om care încearcă se cunoască, să se cunoască, să țină lumea într-un echilibru care aduce a fericire – avantajoasă pentru că mă pune foarte bine în contact cu lucrurile pe care încă nu le știu bine, pe care trebuie să le mai lămuresc. Întrucât știu că sunt plin de lipsuri și am atât de multe probleme de lămurit, încerc să-i predau copilului meu “adevăruri incontestabile” cu justă măsură. Încerc să recunosc când nu știu. Cel mai important, încerc să o fac să(-și) pună întrebări, nu să accepte totul de-a gata. Și, slavă Domnului, pune!

Să-mi fie permisă o încercare prudentă de generalizare, pornind de la ceea ce simt eu însumi: ne plac atât de mult copiii în procesul lor de învățare pentru că îi privim ca pe noi membrii ai echipei noastre. Când apare un membru nou al echipei, tânăr și neștiutor, cei bătrâni îl adoptă amical și îl învață ce trebuie să știe. E o plăcere pentru ei să facă asta, pentru că le dă ocazia să-și demonstreze cunoștințele, înțelepciunea, dar și să-și recapituleze materialul, să-și reconfirme credințele, să-și reafirme idealurile. Pe parcursul întregului proces, echipa se întărește, comunitatea se sudează. Copilul, sau noul membru al echipei, devine de-ai noștri! Iar noi, se pare, ne bucurăm teribil când suntem mai mulți.

Mai am 204.400 de ore de trăit

Speranța de viață, în România, este de 71,6 ani pentru bărbați și de 78,7 ani pentru femei, conform unor statistici din 2013 (vezi aici un articol pe tema asta). Asta înseamnă că un bărbat din România poate spera să trăiască cam 26.200 de zile, iar o femeie 28.730 de zile.

Pentru un om obișnuit, o zi este o unitate de timp destul de mare. De multe ori ne plângem “am avut o zi foarte lungă!”, înțelegând prin asta că s-au întâmplat foarte multe lucruri în ziua respectivă. Pe de altă parte, tot noi spunem “ar trebui o lege să se facă ziua de 30 de ore!”, adică nu avem timp să terminăm tot ce ne-am propus.

Un crop din prima poză pe care mi-a făcut-o fiică-mea, cu telefonul.

Cât timp avem, de fapt? Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o. Să continuăm puțin calculele de mai sus!

O oră este o unitate de timp cu care ne descurcăm mai ușor. Dă-mi o oră și o listă de sarcini și sunt destul de capabil să evaluez câte sarcini din lista aia sunt capabil să duc la bun sfârșit. Cele 26.200 de zile care compun viața unui bărbat român conțin 628.800 de ore, în timp ce o femeie poate spera la 689.412 ore de viață. Vi se par multe? Eu am un fior când mă uit la aceste 6 cifre, înșirate cuminți, una după alta. Un număr relativ mic, de o mărime cu care mintea mea este familiară și căruia îi înțeleg foarte bine dimensiunile.

Mergem mai departe! Au trecut 35 de ani din viața mea până când mi-a dat prin cap să fac aceste calcule. Prin urmare, 12.775 de zile s-au cam dus. Adică 306.600 de ore. Presupunând că voi avea mai multă grijă de sănătatea mea decât românul mediu, să zicem că voi trăi 75 de ani. Mai am 40. Adică 14.600 de zile. 350.400 de ore mi-au mai rămas.

Într-o zi obișnuită, dorm (să zicem 7 ore), mănânc, mă spăl, mă îmbrac (să zicem vreo 2 ore), îmi conduc mașina ca să ajung dintr-un loc în altul (minim 1 oră). Rezultă că minim 10 ore pe zi sunt ore inactive, ore pe care le petrec dormind sau făcând diverse mărunțișuri. Asta înseamnă 146.000 de ore din cele care mi-au mai rămas. Mai am la dispoziție cam 204.400 de ore active. Ce-mi propun să fac în tot acest timp? Diverse acțiuni despre care cred că mă vor face fericit. Și acum intervine problema: cum gestionez aceste ore (care par încă multe, dar observați că reprezintă deja mai puțin de o treime din orele de viață la care poate spera un bărbat român)? 

Câte din cele 204.400 de ore de viață la care pot spera în continuare îmi voi petrece în acțiuni care mă fac să mă simt fericit, împlinit, vesel? Câte voi reuși să aloc pentru scris (se întâmplă să cred că unii oameni se nasc cu o menire pe lume și a mea e să scriu), câte voi reuși să aloc ca să mă joc cu fiică-mea, câte ca să-mi vizitez sau să-mi sun părinții? Câte ore voi petrece regretând că n-am făcut lucrurile la vremea lor?

Sunt niște întrebări banale, pe care le știm foarte bine, le-am citit în cărți, le-am văzut în filme, ne-am lovit de ele în viața personală. Dar mi se pare că prind cumva un contur mai bine definit (și mai îngrijorător) când le plasez pe fundalul acestor calcule. 

Am același telefon de vreo 2 ani. Am consumat 29 de zile de trafic de date. 696 de ore. Multe din ele cred că reprezintă drumuri pentru care am folosit Waze sau Google Maps. Dar multe din ele sunt ore lungi de scroll down pe Facebook sau pe Instagram. Nu zic că le-am pierdut – poate am citit chestii interesante, poate am învățat ceva, în tot acel timp, dar ȘTIU FOARTE BINE că sunt departe de a-mi folosi orele de viață rămase în cel mai inteligent mod posibil.

Îmi este clar că îmbătrânesc. Altfel nu aș fi scris acest articol. Și am o definiție pentru maturitate: maturitatea este vârsta logică la care omul manifestă o preocupare serioasă pentru buna gestionare a timpului. De fapt, e o pregătire pentru bătrânețe – pentru o bătrânețe fără regrete. Poate că oamenii care își petrec bătrânețea regretând au ars o etapă din viața lor și nu s-au maturizat niciodată. (Vorbesc aici de viața obișnuită, la parametrii normali, nu de războaie sau alte evenimente dramatice).

Cam atât. Tic-tac! Tic-tac!

 

O imagine care nu-mi iese din minte

Eram copil, probabil începusem școala, dar nu depășisem clasele primare. Cel mult 10 ani aveam.

Iarnă geroasă, zăpadă mare. Eram la Vatra Dornei, spre sfârșitul vacanței. Tata era supărat, nervos. Mai târziu, în drum spre București, îi puneam întrebări despre mama și despre București, dar el îmi răspundea monosilabic. Nici nu m-a întrebat ce e cu vânătaia din barbă, care nu trecuse de tot până la venirea lui, așa cum sperasem.

Tata era medic. Își luase câteva zile libere de la spital, ca să vină să mă ia pe mine acasă și, cu ocazia asta, să-și mai vadă și el părinții. Bunica era bolnavă. Eu nu-mi dădeam seama cât de bolnavă, iar lui tata nu-i spunea nimic, la telefon. Ai mei sunau de două ori pe săptămână să vadă ce fac, iar eu mergeam cu bunica sau cu bunicul la Poștă pentru această importantă convorbire.

În dimineața aceea, eu eram cu sania. La un moment dat mi-a spus un copil din vecini că l-a văzut pe tata. M-am mirat că nu m-au chemat imediat acasă. Chiar nu știam ce să fac. Oare era nevoie de mine? Mi-era dor de tata, dar parcă m-aș mai fi dat o dată tocmai de sus, de la marginea pădurii, până în sat. Urcam aproape jumătate de oră trăgând săniile după noi. Am decis să fac o ultimă coborâre și pe urmă să mă întorc acasă.

Când am coborât, mă aștepta o vecină a bunicilor, tanti Ileana. M-a luat cu ea. Nu era nimeni acasă. Tata, bunica și bunicul, plecaseră toți undeva. Atunci nu mi-a spus unde, vecina aceea a bunicii mele, dar pe urmă am aflat că la spital. Foarte îngrijorat, tata vorbise cu șeful de post să-i ducă urgent cu mașina la Vatra Dornei. Se pare că acea grabă a lui i-a salvat viața bunicii mele, care dacă mai aștepta o zi s-ar fi trezit cu pancreasul perforat. 

O specie mai ciudata de dependenta

Atunci când dezvolți o dependență comportamentală sau fizică, primul pas către vindecare este asumarea. Nu te vindeci de alcoolism dacă nu recunoști că ești alcoolic, poate doar îmtâmplător – și foarte improbabil. Nu te lași de condus agresiv prin oraș dacă nu recunoști că ai o problemă cu viteza.

Nu vreau să spun că dacă ai recunoscut, gata! te-ai și vindecat. Lucrurile sunt complicate, iar dacă te interesează să înțelegi mai mult despre adicție, poți să începi de . Eu nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau doar să spun două vorbe despre asumare.

S-au întâmplat în ultima vreme câteva lucruri foarte disparate, dar care în capul meu au făcut cumva clic și s-au aranjat într-un pattern. Le enumăr rapid și îmi cer iertare că nu dau linkuri către știri mai ample. Sunt subiecte suficient de vehiculate și găsești mai multe la cea mai simplă căutare.

Așadar:

  1. Marius Șumudică, antrenorul echipei de fotbal Astra Giurgiu (al cărei patron, Ioan Niculae, se află în arest sau execută o pedeapsă cu privare de libertate) a fost surprins jucând la pariuri. Regulamentul Federației Internaționale de Fotbal interzice celor direct implicați în fenomen să parieze. Șumudică a fost judecat de o comisie disciplinară pentru ce a făcut și a primit 6 luni de suspendare. Adică nu mai are voie să antreneze în acest interval. Șumudică a declarat lucruri de felul următor: a) sentința e nedreaptă, pentru că sunt mulți alții care pariază, doar că n-au fost prinși; b) ok, n-au decât să-l suspende și un an, dar să-l lase să ia mai întâi campionatul cu Astra.
  2. Dl. Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal, solicită Primăriei Capitalei, printr-o declarație oficială, să permită desfășurarea pe Arena Națională a unui meci al echipei naționale de fotbal, în condițiile în care Arena Națională nu a primit aviz de funcționare în urma inspecției ISU. (După tragedia din Colectiv, ISU face inspecții peste inspecții și suflă în toate ciorbele și iaurturile ca să nu se mai întâmple vreo nenorocire). Primăria este proprietara arenei, iar Federația închiriază stadionul pentru meciurile Naționalei. Ceea ce îi cere Burleanu primarului interimar (vă amintesc că și patronul Primăriei Capitalei, dl. Sorin Oprescu, la fel ca Ioan Niculae de la Astra, este închis) este să închidă ochii la avizul nefavorabil al ISU și să permită desfășurarea meciului.
  3. După moartea, care te lasă mut și neputincios, a unor copii atinși de o bacterie pe care încă NU ȘTIM exact de unde au luat-o, ministrul Agriculturii, dl. Irimescu, declară că bacteria provine dintr-un lot de brânză de vaci produsă de o firmă din Argeș, căreia îi dă și numele. Zeci sau sute de mii de oameni află despre declarația ministrului și își formează ideea că au fost descoperiți vinovații (fie și indirecție) pentru moartea săracilor copii. Firma respectivă este efectiv scoasă din business, după această declarație, marile lanțuri de hypermarket-uri îi retrag produsele de la raft, directorul iese într-o conferință de presă și plânge, susținând că firma lui respectă cu strictețe cele mai riguroase standarde, iar dacă au greșit le pare rău pentru o eventuală eroare umană, doar sunt oameni cu frică de Dumnezeu și n-ar fi făcut așa ceva în cunoștință de cauză. Ministrul revine și afirmă că nu e nimic sigur, Ministerul Sănătății încă nu a finalizat ancheta și nu poate spune cu siguranță de unde provine bacteria. Ce se poate spune este că un lot de 25 kg de brânză de vaci suspect nu se mai află nici la firma respectivă, nici pe rafturile magazinelor, deci se găsește în frigiderele oamenilor. Deocamdată, e un lot suspect, nu e dovedit că de-acolo vine bacteria. Firma scoasă din business, dacă nu e vinovată, va intra la capitolul victime colaterale.

 

Am mai publicat o carte pe Amazon

Am publicat din nou pe Amazon. Ca să citez un important filosof francez: Ups! I did it again! (Again pentru că a existat)

De data asta e vorba de un volum de povestiri. Titlul: Sigur va fi bine.

Are și el povestea lui. E mai jos, în câteva cuvinte. Dar mai întâi vreau să explic de unde se poate comanda volumul și cât costă.

carte pe amazon

Poți să comanzi cartea de pe. În State nu știu de ce încă nu e disponibilă, dar nu contează prea mult, pentru că oricum ar fi mai scump.

În ce privește UK, am setat prețul de cumpărare cât mai aproape de minim (mi se impune un prag minim pentru prețul de listă), adică 5 lire. Transportul din UK însă dublează acest cost, astfel încât volumul ajunge în România la 11,33 lire, adică aproape 70 de lei. E scump, așa că m-am gândit la o soluție să mai scad prețul ăsta.

Create Space (partenerul Amazon prin care publici efectiv) îmi dă dreptul să comand exemplare de autor. La 10 exemplare comandate de pe Creae Space, o carte ajunge să coste în jur de 6 dolari, cu tot cu transport. Prețul ăsta e cu siguranță în zona prețului de raft de la librărie. Așadar, dacă vreți o carte, e mai ieftin să o comandați direct de la mine.

Acum povestea volumului:

Prin 2013, lucram de zor la un roman și-mi intrase în cap că vreau să public. După câteva luni, mi-am dat seama că nu voi fi mulțumit prea curând de romanul respectiv, așa că am hotărât să asamblez repede un volum de povestiri, alese pe sprânceană din cele publicate aici pe blog. Am ales vreo 30. După ce le-am luat la puricat, au rămas 20, pe care am început să le îmbunătățesc. Și le-am îmbunătățit vreo 2 ani, până le-am rescris cu totul, astfel încât nu mai au mare lucru nimic în comun cu versiunile lor inițiale. Au apărut și povestiri noi, au mai picat din alea vechi la triaj. Au rămas în cele din urmă 19 bucăți, care se întind pe 170 de pagini. Mie îmi plac. 🙂

Prietenul meu Bogdan m-a convins că ar fi important să public la o editură. Am scris câteva mailuri, m-am interesat cum se face. Editurile n-au răspuns. Nu știu dacă au citit și nu le-a plăcut sau nu au citit deloc. Treaba lor. Eu am fost prin librării și am răsfoit câteva cărți le unor autori români, proaspăt ieșite din tipar. Unele mi s-au părut bune, altele deloc. Ca-n viață… Totuși, am rămas cu convingerea infatuată că povestirile mele merită citite într-un volum.

Am rugat, la un moment dat, pe cineva să-mi scrie o prefață. Pe urmă am mai rugat pe cineva. Pe urmă, după cum m-am plictisit de căutat editură, așa m-am plictisit și de așteptat după prefață, și m-am hotărât să arunc odată povestirile astea pe Amazon. Am scris eu câteva cuvinte pe coperta spate, că oricum știu cel mai bine despre ce e vorba.

Să publici o carte pe Amazon are avantaje și dezavantaje.

Avantaje:

  1. Cartea ta apare în câteva zile pe cea mai mare librărie online din lume.
  2. Ai deplin control asupra conținutului și designului.
  3. Ai un relativ control asupra prețului (există un prag minim al prețului de listă).
  4. Procesul e foarte ușor de parcurs. Am mai scris despre asta cu ocazia precedentă.
  5. Te manifești literar și ecologic, pentru că sistemul pus la punct de Amazon prin Create Space este print on demand. Deci se taie mai puțini copaci. 🙂

Dezavantaje:

  1. Nu ești în librării.
  2. Costurile pentru expedierea în România sunt relativ mari.

În privința primului dezavantaj, m-am împăcat rapid. Nu mă mai interesează să mă citească multă lume. Nu pentru asta scriu. N-am timp să mă ocup să devin un scriitor de succes. Scriu pentru prietenii apropiați și le mulțumesc că mai citesc ce le trimit și îmi mai spun o vorbă de încurajare. Scriu pentru că e important pentru mine să pun niște lucruri în discuție, să fac să circule niște povești. În volumul ăsta sunt multe conversații la bere, multe discuții la masă, multe povești sau vorbe ciudate auzite de la te miri cine. Sunt ale noastre, după cum volumul ăsta sper să devină și el al nostru, dacă aveți timp să-l citiți.

Am încercat să țin al doilea dezavantaj sub control. Vezi calculele de preț de la începutul articolului. Și dă un semn dacă vrei!

Cum ar fi aratat moartea unui motociclist pe vremea lui Stefan cel Mare?

Într-o seară ploioasă de Octombrie, Manole Păr-Negru, zis Jder, se întorcea de la o cinstită adunare, la care avusese de purtat vorbă de taină cu mai mulți comiși, staroști, căpitani și  alți oameni de încredere ai lui Vodă. Comisul fiind peste poate de grăbit, a trimis înainte, prin târgul Sucevei, o ceată de călăreți, spre a face drum alaiului său, astfel încât domnia sa să poată zbura pe ulițe în caleașca sa leșească.

Un călăraș mai tinerel, dornic să facă pe plac stăpânului său, nu și-a putut struni calul în galop, iar acesta – nefiind nici cumsecade potcovit – a alunecat pe niște lemne lăsate cam în drum și a căzut într-o groapă, aruncându-și călărețul din șa. Tânărul oștean și-a frânt gâtul, unde mai pui că animalul a venit peste el și l-a strivit într-o clipită.

Întristat de moartea călărașului, comisul Manole – om cu frica lui Dumnezeu – a trimis mamei aceluia zece claponi, o vită și o oaie, să aibă pentru pomenire.

Cam așa ar fi arătat moartea unui motociclist pe vremea Marelui Voievod Ștefan al Moldovei. Un oștean neînsemnat ar fi pierit strivit de cal, iar stăpânul său – în caz că ar fi fost mai omenos din fire – i-ar fi trimis sărmanei sale mame un mic ajutor. Vremurile erau mai aspre, oamenii erau mai aprigi. Viața unui om valora mai puțin, iar speranța de viață era mult mai mică.

În zilele noastre, ne-am obișnuit să credem că viața unui om valorează mai mult. Nu mai punem oamenii în situații în care riscul de a-și pierde viața crește nejustificat. Considerăm că nu e moral să facem asta. Nu este nici legal – avem legi în acest sens, legi făcute pentru protejarea tuturor cetățenilor țării.

Ei bine, se pare că viața unui om nu valorează chiar așa de mult. A murit un polițist care făcea parte din coloana oficială a ministrului de Interne Gabriel Oprea – era deschizător de coloană. O parte importantă a presei tace. Realitatea, Antena 3, Romania TV – televiziuni de știri – ignoră subiectul de zile bune. Realitatea dă doar linkuri către Can Can și Libertatea, unde găsești articole semidocte cu titluri bombastice care nu spun nimic. Antena 3 ia poziție față de “retorica cretinoidă de pe Facebook“, prin Mircea Badea – apărătorul decenței și al dreptei măsuri.

Altă parte a presei vorbește și pune întrebări, cu mai mult sau mai puțin aplomb. Scriu și vorbesc Digi24 – cred că primii și cei mai atenți la subiect, Hotnews, Mediafax, Gândul. Poliția răspunde la întrebări după vreo două zile. Oprea nu zice nimic. Premierul își exprimă azi condoleanțele, la ședința de Guvern – și aruncă niște săgeți spre administratorii drumurilor.

Desigur, despre subiect nu am aflat la TV, ci de pe bloguri. Vlad Petreanu urmărește îndeaproape ce se întâmplă – aici și aici.

De ce e important de urmărit? Pentru că se pune următoarea problemă: avea sau nu ministrul Oprea dreptul să meargă prin oraș cu coloană oficială, în acea dată, la acea oră? S-au respectat sau nu legile și procedurile? Omul care a murit a avut ghinion sau a căzut victimă unei practici aberante a puterii căreia șefii și colegii lui nu au fost capabili să i se împotrivească la timp? Pentru că sunt voci care spun că armate de polițiști stau la dispoziția ministrului de Interne ca să-i facă coloană oficială ÎN FIECARE ZI. Or, legea spune că doar Președintele, Primul Ministru și președinții celor două Camere ale Parlamentului au dreptul la coloană oficială, iar restul demnitarilor români doar în situații de urgență.

Acum opinia publică vrea să știe (sau nu vrea?) care a fost situația de urgență care a justificat deplasarea în seara de marți a ministrului Oprea cu coloană oficială. Ca să fie clar dacă azi, în București, se moare ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.

O povestire care n-a ajuns pe lista scurtă

Am cam încheiat lista de povestiri pe care îmi propun să le public într-un volum. Mai am de finisat niște lucruri, mai am niște replici de făcut să sune mai natural. În principiu, nu mai am modificări mari, pot să spun că sunt la 95%. Urmează problema spinoasă a găsirii unei edituri sau, cine știe, alegerea publicării independente, care nu mi-e clar cât ar fi de înțeleaptă și viabilă.

Până una-alta, una din povestirile pe care le-am refăcut pornind de la ceva ce am publicat deja aici pe blog este cea de mai jos. Ea nu a mai ajuns pe lista scurtă, adică e prea slabă pentru a fi inclusă în volum. Povestirea inițială (din Noiembrie 2012) e aici.

 

Caută mașina prin ceață

Vampiru e programator de meserie și se laudă mereu ce tip organizat și meticulos e el, își face liste cu taskuri pentru orice nimic, folosește Google Apps și își pune remindere la telefon să nu uite să cumpere Cola, estimând cu câteva ore înainte cam în ce moment se va afla lângă un supermarket și îi va fi sete. Vampiru se mai laudă că el are un metabolism special, pe care medicii nu-l pot elucida, în sensul că îi ajunge mai puțin somn decât oricărui om de pe planetă, fără să fie insomniac, fără să aibă vreo boală. Eu sunt ca bateriile alea performante, zice Vampiru, alea care au nevoie de jumătate de oră ca să se încarce. Dar bateriile astea lithiu-ion, minuni ale tehnologiei, bagă în ele curent electric, nu cola și țigări, ca Vampiru. Deși nu știu cu ce se încarcă, ficatul lui se pare că sfidează legile naturii și se prezintă, din punct de vedere medical, într-o formă impecabilă, de manual. E adevărat că Vampirul e slab ca un făcăleț și că are mereu cercuri vineții în jurul ochilor, dar pe dinăuntru se pare că e mai sănătos ca mine și ca tine, deși se odihnește foarte puțin. Noi îi spunem mereu: mai pune bre mâna și mai dormi, că belitul ochilor la monitor nu e odihnă! Fiecare doarme cât are nevoie! e replica lui standard. Și pe urmă se laudă: încet-încet, cred că voi ajunge să dorm două ore din 24, ca Machiavelli.

Ok. Să vedem acum ce-a pățit Machiavelli al nostru azi-dimineață!

Aseară am fost la băut cu el, cu Gelu și cu Mops, am râs și am dat niște beri peste cap și ne-am mai întâlnit cu niște amici, am ținut-o așa până foarte târziu. Bineînțeles, Vampiru a băut numai Cola și a sudat aproape două pachete de țigări, iar la 5 dimineața a insistat să ne ducă pe toți acasă. Gelu stă în Drumul Taberei, Mops prin Titan, iar eu în Pipera, deci ar fi trebuit să mă plimb cu ei prin tot Bucureștiul și să mă lase ultimul. Am zis pas, pentru că eram prea rupt, și m-am urcat într-un taxi. Mops și Gelu au zis că iau și ei un taxi, ca să-l scutească de plimbare, dar Vampiru o ținea pe a lui că el nu e obosit, pentru că a lucrat non-stop în ultima săptămână la un joc online și a trecut de un prag dincolo de care nu mai poate să adoarmă. Așa că a rămas să-l ducă mai întâi pe Gelu, pe urmă pe Mops, iar într-un final să se ducă și el acasă, în Berceni.

La 7.30, mă sună Vampiru și mă trezește din somn.

– Da, mă! zic speriat. Ce-ai pățit?

– Băi! face Vampiru.

– Ce e mă?

– Pana mea! Nu pot să cred…

– Ce-ai mă, ai pățit ceva?

– Băi! Mi-au furat mașina!

– Ce zici mă?

– Mi-au furat mașina!

– Cine?

– Nu știu, frate, hoții!

– Hai mă… Faci glume proaste? Sunt rupt de somn…

– Băi, mi-au furat mașina, clar. Nu mai e unde am parcat-o, a dispărut!

– Unde ai parcat-o?

– Unde parchez de obicei, am locul meu lângă scară.

– Ți-au furat-o din fața blocului?

– Din spatele blocului.

– Mă rog… de-acolo de lângă casă…

– Da, man! Ce fac? Sun la Poliție?

– Ce faci… Hmm, întâi și-întâi o cauți bine.

– O caut de juma de oră. Nu e, mi-au furat-o!

– N-are logică!

– De ce?

– Băi Vampirule, cine să-ți fure ție mă cotiga aia de Logan acuma, duminică dimineața? Poate ai uitat-o descuiată? Cu motorul pornit, cumva?

– Cotigă, căruță, cert e că a dispărut. Și nu, n-am uitat-o descuiată sau cu motorul pornit!

– Poate a plecat maică-ta cu ea!

Vampiru locuiește cu maică-sa și nu vrea nici mort să se mute singur, deși are bani și își permite.

– Exclus, zice el, maică-mea e la țară de vineri, eu am dus-o!

– Poate s-a întors și a plecat cu ea.

– Exclus, am vorbit mai devreme cu ea la telefon, face zacuscă acolo la țară.

– Acuma la 7 dimineața?

– Treaba ei!

– Auzi băi tâmpitule, dar tu de ce ești la ora asta treaz și-ți cauți mașina prin fața blocului, în loc să bagi câteva ore cornul în pernă?

– În spatele blocului, man! Acolo am locul meu, lângă scară.

– Ok, în spatele blocului. Ce-ți trebuia mașina, la ora asta?

– Vreau să plec la Brașov.

– La Brașov? Ce cauți la Brașov?

– Nu contează… E  o conferință pentru programeci, n-am somn, m-am hotărât să mă duc acolo. Dar n-am cu ce să mă duc!

– Eu zic mai bine să te culci, că ești zombie de oboseală. Când te trezești, îți amintești unde ai parcat-o și gata.

– Vrei să te-njur? Nu înțelegi că a dispărut? Am ajuns acasă, am ațipit o oră, sunt complet refăcut, vreau să plec. Când am coborât, nu mai era mașina!

– Băi, fii atent! Părerea mea e s-o cauți mai bine. Văd că e ceață afară. Poate ai trecut pe lângă ea. Sau, cel mai probabil, poate ai uitat unde ai parcat-o. Refă în minte traseul…

– Parchez lângă scară. De 3 ani de zile parchez în exact același loc, care e locul meu plătit. Lasă-mă-n pace cu traseul tău!

Ce om! M-a trezit după două ore de somn și tot el se ia de mine.

– Oi fi parcat la altă scară, zic.

– Oi fi dormit în altă casă, te pomenești! Ai vreo idee cum se procedează sau mă iei la mișto?

– Nu moșule, sincer nu te iau, dar mi-e greu să cred că ți-a furat cineva Loganul, așa în două ore. Uite, de fapt am o idee. Sună-l mai bine pe Gelu. El o să-ți spună ce ai de făcut și măcar pe el o să-l asculți, că pe mine văd că nu vrei.

– Bine. Hai pa!

Închid și pun telefonul pe silențios, să nu mă mai trezească nimeni. Dorm câteva ore, mă ridic complet refăcut și pun de o cafea. Mă uit la telefon. Vampiru nu a mai sunat, dar am două apeluri de la Gelu și un mesaj: sună-mă când te trezești! Îl sun.

– Hai noroc, mă!

– Salut! zic. Și-a găsit Vampiru mașina?

– Ai făcut ochi? zice Gelu. Ca să-ți povestesc…

– Hai, zi! fac eu, curios. Stai să-mi fac cafeaua. Te pun pe speaker, dar sunt cu tine, te aud, te ascult.

– Fii atent, începe Gelu. Mă sună Vampiru de vreo 10 ori, pe la 8 fără ceva. Tot vibra telefonul, era sub mine și mă gâdila, dar eu visam că înot în mare și că mi-a intrat un pește în chiloți. În fine, îi răspund într-un târziu și îmi zice că a vorbit cu tine, că tu nu vrei să-l ajuți, că i-au furat mașina, turuia ca o mitralieră. Zic: mi se pare dubios, miros o farsă de neam prost. El se jură că nu și mă roagă să-l învăț ce să facă. Omu’ chiar era îngrijorat! Zic, bine mă, hai că vin până la tine să vedem ce și cum. Mă ridic eroic din pat, mă urc pe motocicletă și mă duc la el. Îmi arată unde a parcat – că acolo parchează el întotdeauna, e locul lui, lângă scară. Dar pe locul ăla e altă mașină parcată! El zice: o fi parcat între timp, după ce mi-au furat-o, când am ajuns nu era aici. Zic, hai să-l căutăm pe tipul care a parcat, să-l întrebăm când a parcat. Vampiru mă asigură că n-are rost, pentru că nu îi cunoaște mașina și sigur nu e din bloc. De altfel, mașina avea număr de Harghita. Mă, zic, ăsta cu Harghita nu prea avea de ce să vină la 7 dimineața să parcheze pe locul tău. Probabil că a venit aseară, când erai tu plecat, și e la cineva aici în bloc. Zic, hai să ne uităm pe-aici pe străduțe, sigur ai parcat în altă parte. Dacă nu e și nu e, sunăm la Poliție, chiar am eu un prieten la Candiano Popescu – că acolo sunt ăștia de la furturi acum.

– Da? Nu știam.

– Da, acolo te duci să anunți dacă îți fură mașina. Ei, și zic eu: dacă n-o găsim și ești absolut sigur, mergem și vorbim cu omul, dar vezi să nu mă faci de râs – că e cu constatare, cu poze, cu interogat vecini, ditamai circul. A pățit un vecin al meu pe bune, adică chiar i-au furat-o, și am văzut cum se procedează. Vampiru zice: frate, nu sunt nebun! Tu nu vezi că nu e?! În fine, căutăm jumătate de oră în jurul blocului, pe străduțe, peste tot pe unde ar fi putut parca dacă și-a găsit cumva locul ocupat și nu-și mai aduce aminte. Mă uit eu atent, că el avea niște ochi de zombie, cum n-a dormit de vreo săptămână… Nimic.

– Deci chiar nu era?

– Nu era frate Loganul nicăieri!

– Și v-ați dus la Poliție?

– Da.

– Lucrează și duminică băieții?

– Păi, pentru furturi, da. Așa! L-am luat pe Vampiru în spate pe motocicletă și am tăiat-o spre Candiano Popescu. Un frig de-ți cădeau urechile, și ceață deasă. Când am ajuns, Vampiru era înghețat scândură, abia putea să țină pixul în mână. A declarat furtul, am vorbit cu prietenul meu de-acolo, care s-a nimerit să fie chiar de serviciu, așa că s-a ocupat personal de noi, Vampiru a scris o declarație, a semnat, tot ce trebuie. Ăia l-au întrebat de 10 ori: sigur n-ați parcat în loc nepermis, să v-o ridice? Sigur nu ați parcat în altă parte decât de obicei? Sigur, sigur, sigur? Vampiru: da, da, da! Pe locul meu, lângă scară!

– Parcă-l văd…

– Băi, omu’ vorbea serios! Bun, se pun băieții în mișcare, vine echipajul la bloc la Vampiru. Fac poze, sună pe la uși, trezesc lumea, se dau telefoane, tot tacâmul. Vecinii nu prea era pe-acasă, îți dai seama – duminică dimineața, nimeni nu văzuse nimic. Și la un moment dat Vampiru zice – băi, mă duc să cumpăr un pachet de țigări, că nu mai am. Eu – hai că vin și eu, că nici eu nu mai am; e departe? E cam o stație de tramvai, zice Vampiru, e un chioșc de unde iau mereu, că e deschis non-stop și au Gauloise Blondes de care-mi plac mie.

În momentul ăla Vampiru s-a oprit și s-a schimbat la față, s-a făcut alb ca hârtia. Pe urmă s-a făcut roșu, pe urmă verde, portocaliu, a trecut prin tot paletarul de culori.

– Să nu-mi zici că a uitat mașina la chioșc?

– Îți dai seama că exact asta a făcut!

– Nu pot să cred!

– Da mă! Când a ajuns acasă azi-noapte, s-a dus să-și ia Cola, țigări, un croisant, ce și-a luat el. Când a terminat cumpărăturile acolo, idiotul, obișnuit să meargă mereu pe jos și să se întoarcă pe jos, a uitat complet de mașină și s-a întors per pedes. Așa că mașina era parcată la strada mare, descuiată – îl aștepta cuminte pe Vampir.

– Păi și n-ați văzut-o când ați căutat-o?

– N-am ajuns chiar până acolo, că e totuși o bucată de mers și noi ne-am uitat mai mult prin jurul blocului, pe străduțe.

– Incredibil, zic, ce idiot e!

– Tu ești foarte drăguț, la adresa lui! Îți dai seama ce-au zis băieții de la Poliție, ce caracterizare i-au făcut?! I-a îmbunat el, și-a cerut scuze, le-a dat câte o sticlă de vin. S-a uitat prietenul ăsta al meu de la Candiano la el și l-a întrebat: ce ești tu, cu ce te ocupi? Zice Vampiru: programator. Păi vezi că-ți dă sistemul eroare! Trebuie să dai un restart. Vampirul stătea spășit, nu zicea nimic. Doamne! cât am râs, după ce au plecat gaborii! A meritat că mi-a stricat somnul, a fost mai bine decât dacă i-ar fi furat-o pe bune!

– Deci s-a rezolvat?

– S-a rezolvat, îți dai seama. Într-un final, i-am împăcat și pe băieți, au râs și ei.

– De-ale lui Vampiru, frate…

– Da, frate!

Am mai râs cu Gelu o vreme, după care el mi-a zis că e timpul să tragă un pui de somn ca lumea.

– Ok, zic, hai că-l sun și eu acuma pe Vampiru, să-mi povestească din punctul lui de vedere.

Închid cu Gelu și formez la Vampir.

Nu răspunde. Îmi dă mesaj: “DORM!” Eu trag un hanorac pe mine și ies în balcon să-mi termin cafeaua. Miroase incredibil de bine, în aerul rece. S-a ridicat ceața și a ieșit un soare cu dinți, departe peste București.

Hier ist es wichtig, dass man eine quelle http://essay-schreiben.de/ sucht, die einigen gte-kriterien entspricht

România reală – românii fură și cred că e ok?

Nu-i așa că ne calcă pe nervi politicenii corupți? Nu-i așa că ne plângem că toți fură și nu le mai ajunge? Ne bucurăm când sunt luați la întrebări, când Justiția își face treaba, când sunt pedepsite hoțiile, delapidările și tot felul de abuzuri. Cu cât mai important și mai arogant a fost personajul la apogeul puterii sale, cu atât parcă este mai mare satisfacția noastră când aflăm că l-am prins cu ocaua mică. Adică, știam și noi foarte bine că nu se putea să obțină atâta putere, atâția bani și atâta influență cu mijloace curate.

Ce ne-am mai dori ca România să fie curată, nu? Să nu se mai fure, să nu se mai mintă și așa mai departe. Foarte bine ar fi, sunt total de acord. Dar hai să ne uităm două secunde la oamenii de pe stradă, la oameni ca mine și ca tine. Eu am trăit astăzi o situație și am auzit despre alte două, care m-au pus serios pe gânduri. Iar direcția în care am început să mă gândesc este că nu (doar) politicienii sunt de vină. Nu doar ei fură, mai precis. Toți furăm! Să mă explic…

1. Clientul care mă îndeamnă să fur poze de pe net

Am un client nou, căruia îi fac un website. Un WordPress simplu, un site prezentare cu câteva pagini si un slider pe homepage. În slider-ul respectiv am încărcat două imagini de stoc pe care le-am cumpărat de pe Dreamstime (clientul încă nu are pozele lui, pentru că nu a început business-ul). Și urmează discuția minunată de mai jos:

– Dar de ce sunt doar două poze în slider-ul ăsta? zice el.

– Păi, de ce nu? Vreți mai multe?

– Da, să punem vreo 6-7, sa fie mai bogat. Imagini cu oameni care fac xi și y (îmi dă exemple relevante pentru business-ul lui).

– Pune, dacă vreți, zic. Dar costă…

– Păi nu mi-ați spus că sunt incluse în preț?

– V-am spus că două-trei imagini vi le ofer în prețul site-ului, dar nu v-am spus că 6-7. Dacă doriți mai multe, trebuie să le plătiți separat, eu le cumpăr de pe site-uri de profil. Cu bani.

– Păi, de ce?

– Cum adică?

– Păi, uite cum fac eu! Eu caut pe Google: imagini cu x și y. Vezi? Uite câte sunt, asta de aici de exemplu e foarte bună!

– A, ok, zic eu. Interesantă imaginea, dar credeți că sunt mulți negri în România care participă la business-ul dvs.? (nu era o remarcă rasistă, chiar nu era cazul și un afro-american în imagine nu ar fi avut sens).

– Bine, dar mai sunt altele…

AM trecut prin probleme de rezoluție etc., după care am scurtat discuția și am tranșat-o așa:

– Știți, noi facem site-uri de 7-8 ani și avem o etică a muncii. Nu furăm imagini de pe net, le folosim pe ale noastre sau cumpărăm, legal, imagini profesioniste.

2. Șoferul care a furat mașina firmei

Mihaela este o prietenă foarte întreprinzătoare. A avut o afacere cu distribuție de mărfuri pentru mici magazine de cartier. Are ea însăși un astfel de magazin de cartier, care ocupă un apartament întreg la un parter de bloc. Mai face și ceva cu celule stem. Muncește zi și noapte, are un program infernal.

Pe vremea când făcea distribuție, ea și soțul ei aveau mai multe mașini. Pe două dintre ele le conduceau chiar ei. Pe altele le conduceau șoferi angajați. Unul din băieții ăștia a hotărât la un moment dat că lui nu-i mai place la patron, așa că a plecat. Cu tot cu mașină și cu marfa din ea.

L-au sunat, l-au amenințat, l-au căutat, în încercarea de a-și recupera mașina, că de la marfă își luaseră gândul. Băiatul respectiv a răspuns o vreme la telefon și a zis că se rezolvă. Pe urmă n-a mai răspuns. Într-o zi, oamenii noștri au descoperit, absolut întâmplător, mașina parcată pe o stradă. Au sunat Poliția să vină să o ridice și au demonstrat că e mașina lor. Au schimbat încuietorile ușilor și au luat chei noi.

3. Angajații Mihaelei

Șoferul care a furat mașina nu a fost un caz izolat. Mihaela a avut, de-a lungul timpului, mulți angajați la magazin. Îi schimbă tot la câteva luni.

– De ce? am întrebat-o chiar azi.

Știți ce mi-a răspuns?

– Pentru că fură de sting!

– Toți?

– TOȚI! La început le e puțin frică, dar după câteva luni fură de rup.

– Și cum merge magazinul?

– Magazinul merge foarte bine, ar produce chiar mult, dacă nu ar fi problema asta.

– Cât pierzi în fiecare lună pentru că te fură angajații?

– În jur de 2000 de lei.

Am rămas mască. Mihaela pierde 2000 de lei pe lună în condițiile în care și ea se duce de multe ori acolo și vinde. Are camere de supraveghere instalate. Degeaba. Acum se gândește să implementeze cumva un test lunar cu detectorul de minciuni. Nu știe dacă are valoare legală (chiar, vreun avocat pe-aici?) dar speră ca măcar să afle mai repede că are un hoț în magazin și să-l dea afară până nu fură prea mult.

Românii fură. Dar avem sau nu o problemă cu furatul?

După ce am plecat de la clientul meu și după întâlnirea cu Mihaela, trebuie să recunosc, eu însumi am furat de la Primăria București. Între două călătorii cu metroul, am mers și o stație cu un autobuz RATB fără să-mi mai cumpăr cartelă (între timp m-am căit promit să nu mai fac).

Așa că stau și mă întreb: oare sunt înconjurat din toate părțile de hoți? Pentru că pare să fie contagios.

Avem o problemă de mentalitate colectivă aici? Poate că românii consideră, în marea lor majoritate, că e ok să fure. Românii fură? Peste tot se întâmplă, fură și alții. Dar devine grav dacă ni se pare că e ok. În cazul ăsta, să nu-i mai înjurăm pe politicenii corupți care iau din banii Statului. Pentru că înjurăm doar din invidie…

pocket picking set

 

Pentru cine nu știe, aici aveți un set de pocket picking. Sursa imaginii. 🙂

bla bla bla

Dimineața e vreme să scrii poezii

Fără să te critice unii sau alții că devii

Lipsit de sens în metafore ageamii.

Astfel poți vorbi de ochi galbeni și plete sângerii,

De-aripi de îngeri din vinil și melodii,

Zburând în sus și-n jos ca fluturii.

Ai libertatea să-nfățișezi exigenților cititori

O mare de păsări cu valuri de nori,

O rochie de bal din petale de flori

Sau un zâmbet întins între nas și subsiori,

În timp ce soldații fac instrucție cu alune americane,

Pe care le vânează pe plaje jamaicane

Și le străpung cu baionetele lor de cătane.

Pe scurt, pentru toate viețile de om vei găsi

Un echivalent în rime și poezii:

Pentru doctori și asistente: bondari aurii

Și albine cu halate dungate și fistichii;

Pentru muzicanți, broaște zglobii

Acordându-și chitarele pe malul bălții;

Pentru președinți, furnicari hoinari și durdulii,

Care aspiră cu trompele lor scandările mulțimii;

În fine, pentru poeți, în poezie,

Singurul echivalent care se știe

E un animal somnoros și nenumit și mare

Care doarme dimineața-ntreagă la soare

Și, trezindu-se, cântă așa:

Tra-da-leia bla bla bla!

Câți oameni de bine sunt în România?

Oameni de bine mai avem în România? Ba au plecat în străinătate, ba sunt blazați, ba pur și simplu au schimbat tabăra și au trecut în rândurile politicienilor corupți și odioși, sau ale abonaților la contractele cu statul. Eu unul cu impresia asta rămân, dacă mă uit la televizor sau citesc site-urile de știri. De aia nici nu mă uit la televizor și nu (prea) citesc site-urile de știri. Pentru că nu mi se pare logică realitatea pe care o conturează prin “informațiile” pe care le transmit.

oameni de bine

Tara noastra la TV

România pe care ne-am obișnuit să o vedem la televizor este o țară în care îți vine să te urci pe pereți și să te spânzuri de candelabru.

Politicienii sunt corupți și fură. Miniștrii, primarii, prefecții fură. După ce fură o vreme, unii sunt arestați. Am impresia că, în general, prejudiciile aduse banului public nu se recuperează. Popii fură, clerul construiește biserici peste biserici pentru a aspira banii poporului și a se lăfăi în limuzine de lux. Poporul care vine la biserică să dea acatiste și să se roage să fie bine fură la rândul lui. Poporul e needucat și ignorant – se calcă pe picioare să pupe moaște și să ia aghiasmă. Altfel, pentru televiziuni e foarte bine dacă poporul petrece câteva ore pe zi uitându-se, pe rând, la Măruță, Capatos, Bahmuțeanu, Teo sau mai știu eu ce vedete, care difuzează în direct cum li s-au văzut chiloții altor vedete. E un amestec de politică, can-can, înjurături, acuzații neprobate și fluierat în biserică cu iz de ghiveci gras, mult și sărat.

Avem, pe de altă parte, viața sportivă. Fotbalul e pe ducă – Steaua a pierdut brandul, CFR e în insolvență, Dinamo se luptă în amicale cu echipe din județul Mordor. Conducătorii fotbalului sunt la pârnaie, unii dintre ei chiar mândri că au ajuns acolo. Tenisul ne salvează. O avem pe Simona Halep, care stă pe locul 3 WTA de ceva vreme (între timp a căzut), dar are complexul Sharapova, nu reușește să câștige și ea măcar un șlem și a avut noroc până acum, pentru că altfel nu prea ar fi mare lucru de capul ei – plus că a luat niște decizii dubioase în privința atrenorilor, pe care îi schimbă cam des etc. Pe urmă, echipa națională: a plecat eternul Piți și a venit un val tânăr, cu idei noi, cu o nouă strategie, o abordare modernă și racordată la realitățile fotbalului european… oh! stai, nu! a venit Iordănescu, cel care ne-a condus în cea mai glorioasă campanie a noastră la un turneu final, acum 21 de ani, când juca generația de aur, în frunte cu regele Hagi, care rămâne unic și inegalabil, cu toate că s-a fâsâit lamentabil ca antrenor, iar ca șef de club, la Viitorul, a avut câteva finaluri de campionat suspecte…

Show-urile live sau înregistrate se limitează la câteva copii destul de palide ale emisiunilor patentate de Occident – Românii au talent, Vocea României, Master Chef, plus copiile copiilor, alea de pe Antenă.

Când TV-ul se varsă în prelungirea sa, Internetul, se adaugă: postacii de partid, anteniștii, wow-biz, care ne ajută să nu ratăm cumva chiloții pe care ni i-a arătat deja Măruță, sau să-i mai vedem o dată, punând pauză acolo unde ne place nouă mai tare etc. Poporul comentează pe Facebook toate cele de mai sus, uneori finalizând disputele cu câte un “fmmtii de hndcpt” amical.

În general, dacă-mi permiteți, o spălare pe creier repetată, fără clătire, cu același șampon învechit. România e nașpa, România pute, în România se zbiară și se înjură, oamenii se bat pe stradă, se scuipă în trafic, se zbat în sărăcie etc. Dacă apare câte o stea luminoasă în peisaj, în general e vorba de un român care a avut succes afară (internațional), pe care uite! ai noștri n-au știut să-l vadă cât era de bun! De aia ne pleacă medicii, profesorii, cineaștii, economiștii etc. Numai politicienii nu ne pleacă, probabil nefiind competitivi pe piețele externe…

Imaginea de mai sus, voit îngroșată, dar numai foarte puțin, este o distorsionare urâtă și nocivă a vieții noastre de zi cu zi. Țara noastră de la televizor e cea mai urâtă țară. Oare suntem sănătoși la cap că încă mai trăim în ea? Am câteva argumente că nu noi suntem bolnavi, ci ceilalți, cei care chiar trăiesc în România de la TV, zi de zi, ceas de ceas. Sunt mulți oameni frumoși pe care nu-i vedem la TV. Sunt mulți eroi tăcuți, sau cel puțin oameni care își fac treaba, serios, cu demnitate. Îi numesc “oameni de bine”. Oare sunt destui oameni de bine în jurul meu care să corecteze imaginea monstruoasă pe care mi-o aruncă în față televiziunile de știri?

Oamenii de bine si masa critica

Pornesc de la premisa că eu sunt un om bine intenționat și măcar decent din punct de vedere moral. Încerc să trăiesc după niște principii, încerc să-mi educ copilul să fie un om bun și mă gândesc să nu-mi fie rușine peste ani, când mă va întreba de ce am făcut X sau Y. Pornesc deci de la premisa că eu sunt un om de bine, iar prin asta înțeleg un om interesat ca viața să curgă liniștită și plină de pace, cu bucurii în familie și în muncă, cu proiecte frumoase, în care să pun pasiune, care să bucure alți oameni și să-i facă mai buni.

Nu-mi iese niciodată perfect, dar la asta aspir, mai mult decât la un milion de euro.

Sunt sigur că foarte mulți oameni gândesc la fel ca mine. Pentru a cita un clasic în viață, și ei vor să fie bine, să nu fie rău. Eu afirm că acești oameni, luați împreună, chiar dacă risipiți prin diverse orașe, sate, comapnii, instituții, pături sociale, sunt o forță. Ei sunt sarea lumii, ei împiedică lumea (țara asta) să se strice de tot. Ce nu știu e însă dacă toți aceștia pot forma celebra “masă critică”, aceea care să preseze schimbarea, aceea care să formeze o comunitate preocupată să impună niște valori în care crede. Prin forțe proprii, nu așteptând să pice din cer (a se citit: de la Stat) para mălăiață.

Cunosc un om bun

Cunosc un om mai bun și mai nobil decât cei mai mulți. Un model, o voce care schimbă vieți. Îl cunoscusem de vreo trei luni, timp în care l-am văzut de două ori pe săptămână. La un moment dat, am făcut o tâmpenie – eram tânăr și făceam des tâmpenii. Am aruncat câteva petarde în curtea liceului, glume de adolescenți teribiliști. Portarul liceului, pe care îl porecleam Gargamel sau Bastonel, m-a văzut și m-a somat să mergem împreună la director. Eu eram cumva mândru de postura  mea, simțeam că sunt protagonistul unei rebeliuni. Și în timp ce mergeam spre biroul directorului în urma lui Bastonel, ne întâlnim pe culoar cu Profu. Și Profu zice: ce e? ce ai făcut? Ei, răspund eu nonșalant, o prostie, am aruncat cu niște petarde și se pare că sunt dus în fața autorității supreme. Și Profu clatină din cap și se uită la mine cu surprindere – adică tu te ții de prostii din astea?, iar în momentul ăla nu mai trebuia să mă ducă portarul la niciun director, întâlnirea cu autoritatea se produsese deja, privirea dezaprobatoare a Profului și felul în care a clătinat din cap și a plecat mai departe au fost dușul rece care m-a pus la locul meu.

Atunci, în clasa a XII-a, a fost un punct de cotitură pentru mine. Puteam să evoluez dintr-un tânăr înfumurat și suficient într-un adult dizgrațios sau puteam să cotesc spre mai bine. Au fost mai mulți oameni și mai multe întâmplări care m-au mutat de pe un drum pe altul, ca un tren înaintea căruia se schimbă macazul exact la timp ca să împiedice accidentul. Profu, omul bun și nobil care mi-a dat peste ochi și m-a trezit la realitate (nu prin privirea despre care am povestit, ci prin tot ce a făcut în calitate de profesor în acel an), se numește Gabriel Săndoiu și predă de mulți ani Filosofia la Colegiul Național Sfântul Sava.

Cati elevi are Gabriel Sandoiu?

Profu predă Filosofia la toate clasele a XII-a, ceea ce înseamnă cam 7-8 clase într-un an. În afară de asta, mai predă Logică – din câte știu eu, nu întotdeauna la toate clasele a IX-a. A mai predat și Economie și chiar Psihologie, dacă nu mă înșel, dar nu pun la socoteală și asta. Din Filosofie și Logică, rezultă cam 15 clase într-un an. Pun o medie de 25 de elevi la o clasă, deși a fost o vreme în care media sigur bătea 30 de elevi / clasă. Dar compensăm prin amănuntul că Săndoiu nu a predat întotdeauna Logica la clasa a IX-a.

25 de elevi înmulțit cu 15 clase înseamnă că Săndoiu vorbește cu 375 de elevi în fiecare an. Hai să punem 400, ca să fie mai ușor, mai ales că de câțiva ani ține cursuri la Centrul de Excelență în Filosofie, unde se adună elevi din mai multe licee bucureștene. Altfel, cariera lui Săndoiu a început, dacă nu mă înșel, acum mai bine de 30 de ani. În 30 de ani de carieră, Săndoiu va fi vorbit cu aproximativ 400 x 30 = 12.000 de elevi.

Faptul de a-l fi cunoscut pe Săndoiu nu înseamnă pentru toți cei 12.000 ce a însemnat pentru mine sau pentru alți elevi care au urmat Filosofia. Poate că unii au ratat complet întâlnirea cu Profu și la nivel moral. Totuși, nu îmi vine să cred că Profu a nu a reușit să rămână în memoria a cel puțin 20% din elevii pe care i-a făcut ‘purcei’, ‘scârboși’, ‘leneși’ și așa mai departe, cu mare drag. Nu să rămână în memorie drept “a, da mă! Profu ăla mic din Sava”, ci așa cum am spus: ca model de probitate morală, seriozitate și dragoste față de actul educațional. Genul de om a cărui imagine îți apare înaintea ochilor când te pregătești să faci o măgărie, odată cu întrebarea: ce ar zice Profu dacă ar ști că fac asta?

20% din 12.000 înseamnă 2400 de oameni. Să spunem că avem 2500 de oameni de bine formați de Săndoiu, 2500 de oameni care au luat niște decizii cu privire la viața lor având undeva în minte cuvinte precum “bine”, “adevăr”, “dreptate”.

Cati oameni de bine sunt in Romania?

Mai am de spus exact ce am spus mai sus: Săndoiu nu e singur. Pentru mine, nu mai e niciunul ca el, dar sunt convins că foarte mulți oameni au cunoscut odată un om care a însemnat pentru ei, în anii de formare, ceva asemănător. Un model, un reper.

Câți Săndoiu sunt în România? Să sperăm că sunt 10 în fiecare județ (bineînțeles, acum speculez și scot iepuri din pălărie). 41 de județe, înmulțit cu 10 profesori, 410 de profesori care își fac treaba și modelează oameni ok. Să zicem că nu toți predau la 400 de elevi pe an, să punem 200. Sunt 82.000 de elevi care se uită la un profesor bun în fiecare an. Dacă 10% din ei au ochii deschiși, sunt 8200 de elevi, în fiecare an, care au șanse să devină oameni de bine. Dacă înmulțim asta cu 30 de ani, avem cel puțin 246.000 de oameni de bine în țara asta.

Desfacem o sticlă de șampanie sau punem de-o colivă? Pentru că asta înseamnă doar 1% din populația României. E mult? E puțin? Sper că am greșit ceva în calculul de mai sus. De fapt, știu sigur că un astfel de calcul nu poate fi făcut, nu așa. Mai știu și că mulți din oamenii ăștia nu mai sunt ÎN România, după cum mulți dintre elevii lui Săndoiu nu mai sunt. Și că oamenii de bine și elevii care au avut parte de un profesor care să îi inspire nu sunt mulțimi numeric echivalente.

Oricum, dacă acești oameni s-ar strânge într-o comunitate și s-ar organiza, 1% din populația României n-ar mai însemna atât de puțin. Să fiu în compania a 250.000 de oameni care gândesc asemănător cu mine? Nu mă mai simt așa singur.

Imaginea (celebră și una din preferatele mele) de aici.

 

Visit the local rec center and www.pro-homework-help.com/ post an ad there.

Poezie motivațională

Nu există rețete (nici fete perfecte!).

Ieși din casă (cine nu te lasă?)!

Nu primi sfaturi ușoare,

Nu citi cărți motivaționale!

Nu-ți fie frică! (la nicio adică…)

Nu fă liste fanteziste!
te supăra pe PR-iste!

Nu te raporta la Richard Branson,

Folosește propriul tău neuron!

Sun-o pe bunică-ta!

Nu te plânge! Nu sta! Fă ceva!

Nu citi cărți motivaționale!

Nu citi știri senzaționale!

Zâmbește, că nu ești buricul Pământului!

Ia-ți bicicleta și sari pe aripile vântului!

Fii un om bun, nu o cățea!

Ascultă Mozart, Rachmaninov și Mahler, nu orice manea!

Ascultă Coltrane, Brubeck și Davis!

Joacă-te cu fiu-tău sau fiică-ta și-n vis!

Spală-te! Spală-te pe dinți! Des!

Mai ia metroul! Mergi per pedes!

Dormi în iarbă, cu nasul în pământ!

Neapărat mai taci din când în când!

Începe de undeva, vânează o idee!

Nu te mai văicări ca o femeie!

Nu citi cărți motivaționale,

Deoarece crează probleme intestinale!

Tunde-te! Fă-te frumoasă! Fii cool!

Mai lasă naibii Facebook-ul!

Du-te la mare cu prietenii!

Nu te mai gândi atât la bani! (vor veni…)

Fă flotări! (dacă n-ai timp, fă sex!)

Poartă șosete colorate! Nu te gândi la ex!

Învață să mănânci ca francezii!

Bea espresso scurt, cafea bună, nu porcării!

Du-te și aleargă, transpiră un pic!

Vezi-ți de treabă, dar nu gândi mic!

Nu umbla după chestii ieftine, că nu țin!

Ai multă răbdare! Bea un pahar de vin!

Deschide urechile! Ochii! Deschide gura și spune!

Nu aștepta să se întâmple o minune!

Pe bune, e ceva atât de complicat?

Ți-am spus doar ce știai, dar ai uitat.

However, you need to know http://www.essaynara.com/ about this policy before you start

Prăjitorul de pâine – scurtmetraj cu scenariu scris de mine

Anul trecut, parcă prin vară, mă sună vechiul meu coleg și prieten de la Filosofie, . De mă sună el? Să reluăm și noi legătura, că nu ne-am mai văzut de mult, și să ne întâlnim. Ne întâlnim, boierule. Unde și când?

A durat vreo două săptămâni până s-au aliniat astrele pentru întâlnirea asta, dar într-un final am reușit. Bem o cafea, la o măsuță puțin mai mare decât ceașca, undeva pe o străduță din Centrul Vechi, la soare. Vorbim pe îndelete de-ale vieții, aflu că Pop al meu se apucase de o nouă și frumoasă îndeletnicire: regia de film. Bravo, Pop!

Well, zice el, m-am gândit că ar fi o treabă să și colaborăm. Tu te-ai gândit vreodată să scrii un scenariu de film?

Domnule, m-am gândit, chiar am vrut să particip odată la un concurs organizat de HBO, dar mi-am dat seama că e timpul prea scurt și am lăsat-o baltă, pentru că nu aveam când să învăț suficient de mult despre CUM SE SCRIE un scenariu.

Bre, zice omul meu, lasă CUM SE SCRIE! Se scrie ca orice altă chestie și se învață pe parcurs. Fii atent de ce te întreb: ți-am citit niște chestii pe blog și ai verb, îmi place cum scrii. Nu vrei să-mi propui ceva, un scenariu pentru un film original? Și mai știi ceva?! Lasă și HBO-ul, gândește-te un pic la scenariul ăsta, îți trimit eu un kit de Final Draft sau ți-l descarci tu și te prinzi repede, numai pune acolo într-un document niște dialoguri, o idee, ceva… că facem noi filme și fără HBO!

Bine, Pop! Mă gândesc.

Aveam de câteva zile în cap un titlu bun. Într-o după-amiază, Ștef mă bate la cap că mi-a zis de nu știu câtă vreme că nu mai merge prăjitorul de pâine și eu nu fac nimic. Conștiincios, îl iau la desfăcut. E mai complicat decât pare la prima vedere, să desfaci acel mecanism. Sunt tot felul de șurubele, unele care cer o șurubelniță cu un fel de cap de care n-am văzut niciodată… în fine, long story short: l-am făcut bucăți ca să-mi dau seama că toată problema venea de la acele lamele de metal pe care se sprijină feliile de pâine, care se strâmbaseră într-un anume fel, astfel încât nu se mai puteau bloca în poziția de prăjire. Am îndreptat lamelele și totul a funcționat impecabil. Numărul de șuruburi pe care trebuia să le desfac de fapt? Zero.

Am râs puțin pe chestia asta și mi se tot învârtea în cap: Prăjitorul de pâine, prăjitorul de pâine. Era un titlu bun , dar nu știam că pentru un scurtmetraj! Are un accent bun, o ușoară aliterație de la cele două p-uri… Și a stat titlul ăsta acolo până când a venit Pop și l-a activat.

În două-trei zile am avut scenariul. De fapt, am avut prima variantă, pe care am lucrat apoi îndelung cu domnul regizor, de multe ori prin lungi convorbiri telefonice, odată în sălașul creativ al domniei sale, până când am ajuns la o variantă care să ne mulțumească pe amândoi. Mai puțin finalul, finalul finalului, care nici acum nu este hotărât definitv, dar asta e deja problema regizorului.

Între timp, domnul Pop și-a făcut treaba. A pregătit tot ce trebuia pentru o filmare de platou la distinsa instituție UNATC, a căutat actori, i-a găsit, a repetat replicile, le-a șlefuit, m-a zăpăcit cu telefoane, a făcut rost de bani, a mai pus de la el etc. etc. Și pe 23 Ianuarie, după 4 zile de filmări, it was a wrap – Prăjitorul de pâine, partea de platou (adică marea majoritate a filmului), era gata.

Am fost la filmări într-o singură zi. Mi s-a părut GENIAL. Vreau să mai scriu scenarii sau să fac ceva prin zona asta a filmului, că e prea frumos ca să nu mă mai întorc acolo!

Vă țin la curent cu evoluția lucrurilor și abia aștept să anunț: Prăjitorul de pâine, de Cristian Pop, poate fi văzut în [Cinema], în [zi, lună etc.]!

You can watch how a mom takes care of the kids cheap essay writing online so you know

Anul literar 2015

Pentru ce te-ai născut?

Vorbesc din când în când la telefon cu un amic. Suntem în relație de furnizor – client, el îmi furnizează mie servicii tipografice, când se ivesc proiecte care reclamă așa ceva. Omul scrie, deci o parte a convorbirilor noastre sunt așa, ca între scriitori pasionați. Și mereu îmi spune:

– Nu am mai avut timp să scriu nimic și mă oftică foarte tare chestia asta! Tu cum stai, mai scrii?

– Mai scriu, zic.

– E bine că ai timp.

Adevărul e că nu cât timp aș vrea. Uneori nu am deloc. Dar într-una din discuțiile astea telefonice, cândva luna trecută, a avut loc un schimb spontan de replici tot pe tema asta:

– Ai timp să scrii? m-a întrebat.

– Nu, acum înainte de sărbători sunt foarte prins. Avem târgul de cadouri etc.

– Da, e nebunie. Nici eu nu apuc.

– După Crăciun vreau să mă apuc de volumul de povestiri. În primăvară trebuie să-l public cumva.

– Ha ha, îmi place că nu te lași!

– N-am cum! am zis. Pentru asta m-am născut!

A fost o declarație cam pompoasă, care m-a luat și pe mine prin surprindere. Dar e adevărat. Eu cred că oamenii vin pe lume înzestrat diferit. Nu suntem toți Pavarotti, nici DiCaprio, nici Platon etc. Sigur, suntem unici în felul nostru, dar sunt foarte conștient că nu am înzestrarea naturală să cânt la nivelul lui Pavarotti și nu aș ajunge să fac asta oricât de mult aș munci.

Jamie Oliver gătește și face cooking shows. Să zicem că e și un talentat acordeonist. Ceva îmi spune că, dacă și-ar fi urmat pasiunea pentru acordeon, nu ar fi cunoscut popularitatea și admirația de care se bucură în calitate de bucătar. Foarte bine pentru el că nu a luat decizia greșită de a se dedica acordeonului, în loc să se dedice bucătăriei! Și-a găsit elementul în care avea cele mai mari șanse să exceleze .

Știu că dacă am vreo șansă să excelez undeva, doar în scris aș putea, la un moment dat, peste ani mulți. Și mai știu că la 6 ani citeam benzi desenate, înainte să încep școala, iar în clasa a IV-a am citit primul meu roman – Călărețul fără cap, de Mayne Reid, De aia mă gândesc că o fi vreo genă responsabilă pentru aplecarea mea timpurie și neîntreruptă spre cărți.

 

Încep anul literar 2015 de la următoarele premise:

Să vedem ce s-a mai întâmplat de la discuția cu prietenul meu până în prezent (în contextul în care în Februarie anul trecut mă apucam să strâng o sumă de povestiri publicate într-o formă oarecare – nu foarte finisată – aici pe blog, în scopul de a le aduce la un nivel mulțumitor și a da un volum de proză scurtă).

1. Am selectat povestirile și am mai scris și una sau două noi.

2. Pe cele vechi, le-am refăcut în cea mai mare parte. Pe unele le-am rescris cu totul, câteva au evoluat de la 3-4 pagini la 15.

3. Sunt în faza feed-back-ului de la prieteni. Mi-am făcut un sistem: aleg o povestire și mă gândesc cine ar putea să-mi dea un feed-back valoros despre ea, după care i-o trimit. Funcționează fantastic! Un prieten mi-a zis: băi, înțeleg ce faci, dar ăia ai tăi vorbesc prea elevat, știi și tu cum vorbesc ăia pe șantier… Ok, am notat. Pe urmă, altul: băi, povestirea inițială știu că m-a făcut să mi se zbârlească părul pe mâini – era noapte și ăla nu putea să doarmă și se muncea acolo, se gândea… și acum ce-ai făcut? l-ai scos la bere și ai făcut un dialog între ăia, care e fix pix, mă enervează, nu pot să-l citesc! Ok, am notat și asta.

4. Am început să mă documentez în legătură cu aspectele practice ale publicării unei cărți. Asta înseamnă că mă interesez care sunt editurile care se uită la debutanți / scriitori tineri etc. și care sunt pașii care trebuie parcurși pentru a ajunge pe rafturi, în librării. Înțeleg că va fi mult de muncă. Dacă aveți experiență în sensul ăsta și un sfat de dat, vă rog să-l dați!

5. Puteți vedea în imaginea de mai jos armele mele pentru anul literar 2015. Laptopul e același, dar agenda e nouă – și mai groasă ca anul trecut! În laptop zace de câteva luni romanul pe care speram să-l termin în 2014. N-a fost să fie și cred că mai durează cel puțin un an, dar mă gândesc la el tot timpul. Ceva se adună acolo, se sedimentează. (Am uitat de mașina de scris. Cred că mai stă o vreme în pauză…)

Cam asta e situația la început de an. Vă țin la curent, dacă vă interesează. Țineți-mi pumnii!

anul literar 2015

Will you have to http://writemypaper4me.org take care of them in any way

Mai scriu…

Prin Februarie, anunțam că mă apuc să pun la punct câteva povestiri publicate anterior pe blog, cu scopul de a le aduna într-un volum. Am selectat inițial peste 30. Credeam că va dura în jur de 2 luni să fac niște îndreptări stilistice, să rescriu niște pasaje, să le aduc în punctul în care să fiu destul de mulțumit de ele ca să le tipăresc. Au trecut 8 luni. Nu sunt gata.

S-a dovedit a fi mai greu decât mi-am imaginat, sau poate am avut mai puțin timp decât speram. La unele din povestiri am renunțat cu totul, după ce am făcut tot felul de îndreptări și mi-am dat seama că nu pot să le fac să meargă. La altele am păstrat ideea, dar am rescris absolut tot. La altele, ideea inițială a trecut în plan secund, planul de la început a fost înlocuit de alt plan, mai larg. O povestire de 5 pagini a ajuns să aibă 24. A apărut și o povestire cu totul nouă, poate mai apar, vom vedea.

Lucrurile stau așa, în momentul de față: lucrez la cea de 15-a povestire, mai am cam 10 din care cred că pot scoate ceva. Probabil vor fi peste 20 de povestiri, în final. Acum sunt în jur de 70 de pagini A4, cu Times New Roman de 12. Vor fi cam 120, poate, ceea ce poate să însemne în jur de 200 de pagini de carte. Cred că va fi suficient pentru un volum.

Am și un titlu de lucru: Povestiri fără parizer (as in no baloney…). E doar o glumă, deocamdată, voi vedea!

Când termin de lucru, voi începe să caut soluția cea mai bună pentru a publica. Sigur voi urca volumul și pe Amazon, cum am făcut și cu. Între timp m-am uitat puțin și la iBooks, prin care poți publica pe iTunes. Încă nu sunt lămurit, mai trebuie să lămuresc niște lucruri. Cel mai ambițios plan este însă următorul: traduc Povestiri fără parizer (sau cum va ajunge să se numească) în engleză și îl public și pe Kindle.

Cam atât. Back to work!

masina de scris 3

Make sure to get examples of things to do order-essay-online.net