Best iPhone Parental Controls App

Parental control is often a must-have for just about every loved ones in the age of gadgets and internet. Sometimes young children override parents’ rules. It goes without saying that letting your young children use the net freely on iPhone and other devices is not as safe and harmless as it seems. Here we picked up 10 very best iPhone parental handle applications. Have a look, so that you can choose the greatest one according to your needs, objectives and finances.

Qustodio

Qustodio is rated as an application that has been designed for the household. It suggests a clear interface and multifunctional structure. The cost is about $45 per year. Qustodio also proposes special parental filters for Safari and Chrome, with the help of which you can easily rate a time limit for web surfing and wifi use,protect iPhone from jailbreaking, block prohibited and spam pages in Gooogle and also get reports of the web history and tasks that were carried out by the user on iPhone.

Moreover, Qustodio can amplify parental manage on the major part of iphone applications that are installed on iPhone. Though this application is not ideal and all-inclusive, it’s worth paying attention and has a moderate price. Don’t forget to restore it once a year.

Disadvantages

  • No position determination
  • No email and SMS control

OurPact

Ourpact is regarded as one of the most successful and easiest in use parental manage apps. OurPact is concentrated mainly on reducing the hours that kids spend using their iPhones. Among several progressive functions, there can be a crucial one -limitation of web browsing plus application use due to special timers. Another available option of OurPact app is the ability to manage the family with the help of a single interface, having an administrator application installed on the parents’ iPhones and counterparts installed on the children’s gadgets.

Besides parents get a special board to set up all necessary functions. For example, you can limit an online access during school time and homework time on kid’s iPhone. That’s the greatest way not to waste time looking through Instagram photos, messages on facebook or youtube videos.You can adjust settings on iPhone with one touch according to the timetable of your beloved kids any way you like. Also, you can discuss some settings with your child, so that when some activities are fulfilled you can reward your kids and iPhone will be unlocked.

Disadvantages

  • No location identification
  • No remote access to the iPhone

Lock2Learn

Lock2Learn differs from other monitoring applications for iPhone though it’s rather efficient. Using this app you can easily manage your child’s cell phone, virus hacking, monitor web content and also limit app access on iPhone and time that your kid spends browsing. Lock2Learn gives you a great chance to lock the mobile phone at the desirable moments and your child gets access to it only answering some questions about school subjects. It will help you to practice your parental manage.

Disadvantages

  • No call control

Norton Household Premier

If you are mainly worried about holding your child back from suspicious websites, Norton Household Premier for iOS is an ideal variant for you. Costing only 50$ per year it provides you with effective filters for web content which are based on the age criterium. Moreover you can use not only Safari browser but also a built-in Norton’s browser. Norton Family members Premier suggests you one more parental function, such as position determinating that lets you find out where your kid is.

Disadvantages

  • No message control
  • No time limits

My Mobile Watchdog

This software has some nice tools, like a short term block of the applications and games if your child is wasting too much time playing with friends instead doing homework or reading a book. To open an app you have to approve it on parental’s and child’s iphones. One special parental feature is text and message manage that let you know who and how contacts your child. This way you can approve and deny contacts. That’s the very best base for parental manage.

Disadvantages:

  • No geofencing
  • Non-effective filters

Mobile Spy

Having the price of $100 per year Mobile Spy app suggests different services for parental manage for three devices. The major goal of the Mobile Spy is registration and tracking of your child’s activity. Mobile Spy isn’t suitable for multifunctional use, but you can easily remove apps and block websites, approve and restrict members who contact your kid.

Disadvantages:

  • No time limits
  • You can’t block the callers

PhoneSheriff

With a price of 89$ per year PhoneSheriff offers you various parental services and tools to handle how your child uses up to three devices like iPhone, iPad or iPod. Easy and effective in use it lets you know exactly what your child is doing on the mobile phone.
Parents can look through the apps and backups installed on the phone and block the ones they find bad. Also, you are able to set time restrictions. With PhoneSheriff, you are always informed about just about every message and photo your child receives or sends in iMessage, WhatsUp, twitter or SnapChat and you can create whitelists and blacklists of contacts and review phone numbers.

Disadvantages

  • No social media monitoring

AVG Household Safety

AVG Loved ones Safety turns out to be one of the most powerful parental browsers which blocks all the dubious content inside the web. It has two handle modes of operation:

  • monitoring
  • filtering

This parental control software has 4 age modes so that you can choose appropriate settings accordingly to the fact how old your child is. You can use it not only on the iPhone, but also on mac and other apple devices. In case you child gets lost, there was a panic button tat functions with the help of GPS.

Disadvantages

  • Lack of tools
  • No call control

How to install parental control app on iPhone

After you have chosen software for a parental handle you have to follow a step-by-step instruction to install an app on your child’s iPhone for parental control. Firstly, enter the AppStore. Secondly, search for Mobicip Safe Browser and install it entering your login and password. In case you forgot it and your account is disabled, make a new one. Thirdly, after the app is downloaded it will be installed on your iPhone. Now you can use it easily.

Source:http://trymobilespy.com/ios-parental-control/

O imagine care nu-mi iese din minte

Eram copil, probabil începusem școala, dar nu depășisem clasele primare. Cel mult 10 ani aveam.

Iarnă geroasă, zăpadă mare. Eram la Vatra Dornei, spre sfârșitul vacanței. Tata era supărat, nervos. Mai târziu, în drum spre București, îi puneam întrebări despre mama și despre București, dar el îmi răspundea monosilabic. Nici nu m-a întrebat ce e cu vânătaia din barbă, care nu trecuse de tot până la venirea lui, așa cum sperasem.

Tata era medic. Își luase câteva zile libere de la spital, ca să vină să mă ia pe mine acasă și, cu ocazia asta, să-și mai vadă și el părinții. Bunica era bolnavă. Eu nu-mi dădeam seama cât de bolnavă, iar lui tata nu-i spunea nimic, la telefon. Ai mei sunau de două ori pe săptămână să vadă ce fac, iar eu mergeam cu bunica sau cu bunicul la Poștă pentru această importantă convorbire.

În dimineața aceea, eu eram cu sania. La un moment dat mi-a spus un copil din vecini că l-a văzut pe tata. M-am mirat că nu m-au chemat imediat acasă. Chiar nu știam ce să fac. Oare era nevoie de mine? Mi-era dor de tata, dar parcă m-aș mai fi dat o dată tocmai de sus, de la marginea pădurii, până în sat. Urcam aproape jumătate de oră trăgând săniile după noi. Am decis să fac o ultimă coborâre și pe urmă să mă întorc acasă.

Când am coborât, mă aștepta o vecină a bunicilor, tanti Ileana. M-a luat cu ea. Nu era nimeni acasă. Tata, bunica și bunicul, plecaseră toți undeva. Atunci nu mi-a spus unde, vecina aceea a bunicii mele, dar pe urmă am aflat că la spital. Foarte îngrijorat, tata vorbise cu șeful de post să-i ducă urgent cu mașina la Vatra Dornei. Se pare că acea grabă a lui i-a salvat viața bunicii mele, care dacă mai aștepta o zi s-ar fi trezit cu pancreasul perforat. Apple devices on the other hand are difficult and http://phonetrackingapps.com/ still requires a jailbreak

O specie mai ciudata de dependenta

Atunci când dezvolți o dependență comportamentală sau fizică, primul pas către vindecare este asumarea. Nu te vindeci de alcoolism dacă nu recunoști că ești alcoolic, poate doar îmtâmplător – și foarte improbabil. Nu te lași de condus agresiv prin oraș dacă nu recunoști că ai o problemă cu viteza.

Nu vreau să spun că dacă ai recunoscut, gata! te-ai și vindecat. Lucrurile sunt complicate, iar dacă te interesează să înțelegi mai mult despre adicție, poți să începi de . Eu nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau doar să spun două vorbe despre asumare.

S-au întâmplat în ultima vreme câteva lucruri foarte disparate, dar care în capul meu au făcut cumva clic și s-au aranjat într-un pattern. Le enumăr rapid și îmi cer iertare că nu dau linkuri către știri mai ample. Sunt subiecte suficient de vehiculate și găsești mai multe la cea mai simplă căutare.

Așadar:

  1. Marius Șumudică, antrenorul echipei de fotbal Astra Giurgiu (al cărei patron, Ioan Niculae, se află în arest sau execută o pedeapsă cu privare de libertate) a fost surprins jucând la pariuri. Regulamentul Federației Internaționale de Fotbal interzice celor direct implicați în fenomen să parieze. Șumudică a fost judecat de o comisie disciplinară pentru ce a făcut și a primit 6 luni de suspendare. Adică nu mai are voie să antreneze în acest interval. Șumudică a declarat lucruri de felul următor: a) sentința e nedreaptă, pentru că sunt mulți alții care pariază, doar că n-au fost prinși; b) ok, n-au decât să-l suspende și un an, dar să-l lase să ia mai întâi campionatul cu Astra.
  2. Dl. Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal, solicită Primăriei Capitalei, printr-o declarație oficială, să permită desfășurarea pe Arena Națională a unui meci al echipei naționale de fotbal, în condițiile în care Arena Națională nu a primit aviz de funcționare în urma inspecției ISU. (După tragedia din Colectiv, ISU face inspecții peste inspecții și suflă în toate ciorbele și iaurturile ca să nu se mai întâmple vreo nenorocire). Primăria este proprietara arenei, iar Federația închiriază stadionul pentru meciurile Naționalei. Ceea ce îi cere Burleanu primarului interimar (vă amintesc că și patronul Primăriei Capitalei, dl. Sorin Oprescu, la fel ca Ioan Niculae de la Astra, este închis) este să închidă ochii la avizul nefavorabil al ISU și să permită desfășurarea meciului.
  3. După moartea, care te lasă mut și neputincios, a unor copii atinși de o bacterie pe care încă NU ȘTIM exact de unde au luat-o, ministrul Agriculturii, dl. Irimescu, declară că bacteria provine dintr-un lot de brânză de vaci produsă de o firmă din Argeș, căreia îi dă și numele. Zeci sau sute de mii de oameni află despre declarația ministrului și își formează ideea că au fost descoperiți vinovații (fie și indirecție) pentru moartea săracilor copii. Firma respectivă este efectiv scoasă din business, după această declarație, marile lanțuri de hypermarket-uri îi retrag produsele de la raft, directorul iese într-o conferință de presă și plânge, susținând că firma lui respectă cu strictețe cele mai riguroase standarde, iar dacă au greșit le pare rău pentru o eventuală eroare umană, doar sunt oameni cu frică de Dumnezeu și n-ar fi făcut așa ceva în cunoștință de cauză. Ministrul revine și afirmă că nu e nimic sigur, Ministerul Sănătății încă nu a finalizat ancheta și nu poate spune cu siguranță de unde provine bacteria. Ce se poate spune este că un lot de 25 kg de brânză de vaci suspect nu se mai află nici la firma respectivă, nici pe rafturile magazinelor, deci se găsește în frigiderele oamenilor. Deocamdată, e un lot suspect, nu e dovedit că de-acolo vine bacteria. Firma scoasă din business, dacă nu e vinovată, va intra la capitolul victime colaterale.

www.writemypaper4me.org/

Am mai publicat o carte pe Amazon

Am publicat din nou pe Amazon. Ca să citez un important filosof francez: Ups! I did it again! (Again pentru că a existat)

De data asta e vorba de un volum de povestiri. Titlul: Sigur va fi bine.

Are și el povestea lui. E mai jos, în câteva cuvinte. Dar mai întâi vreau să explic de unde se poate comanda volumul și cât costă.

carte pe amazon

Poți să comanzi cartea de pe. În State nu știu de ce încă nu e disponibilă, dar nu contează prea mult, pentru că oricum ar fi mai scump.

În ce privește UK, am setat prețul de cumpărare cât mai aproape de minim (mi se impune un prag minim pentru prețul de listă), adică 5 lire. Transportul din UK însă dublează acest cost, astfel încât volumul ajunge în România la 11,33 lire, adică aproape 70 de lei. E scump, așa că m-am gândit la o soluție să mai scad prețul ăsta.

Create Space (partenerul Amazon prin care publici efectiv) îmi dă dreptul să comand exemplare de autor. La 10 exemplare comandate de pe Creae Space, o carte ajunge să coste în jur de 6 dolari, cu tot cu transport. Prețul ăsta e cu siguranță în zona prețului de raft de la librărie. Așadar, dacă vreți o carte, e mai ieftin să o comandați direct de la mine.

Acum povestea volumului:

Prin 2013, lucram de zor la un roman și-mi intrase în cap că vreau să public. După câteva luni, mi-am dat seama că nu voi fi mulțumit prea curând de romanul respectiv, așa că am hotărât să asamblez repede un volum de povestiri, alese pe sprânceană din cele publicate aici pe blog. Am ales vreo 30. După ce le-am luat la puricat, au rămas 20, pe care am început să le îmbunătățesc. Și le-am îmbunătățit vreo 2 ani, până le-am rescris cu totul, astfel încât nu mai au mare lucru nimic în comun cu versiunile lor inițiale. Au apărut și povestiri noi, au mai picat din alea vechi la triaj. Au rămas în cele din urmă 19 bucăți, care se întind pe 170 de pagini. Mie îmi plac. 🙂

Prietenul meu Bogdan m-a convins că ar fi important să public la o editură. Am scris câteva mailuri, m-am interesat cum se face. Editurile n-au răspuns. Nu știu dacă au citit și nu le-a plăcut sau nu au citit deloc. Treaba lor. Eu am fost prin librării și am răsfoit câteva cărți le unor autori români, proaspăt ieșite din tipar. Unele mi s-au părut bune, altele deloc. Ca-n viață… Totuși, am rămas cu convingerea infatuată că povestirile mele merită citite într-un volum.

Am rugat, la un moment dat, pe cineva să-mi scrie o prefață. Pe urmă am mai rugat pe cineva. Pe urmă, după cum m-am plictisit de căutat editură, așa m-am plictisit și de așteptat după prefață, și m-am hotărât să arunc odată povestirile astea pe Amazon. Am scris eu câteva cuvinte pe coperta spate, că oricum știu cel mai bine despre ce e vorba.

Să publici o carte pe Amazon are avantaje și dezavantaje.

Avantaje:

  1. Cartea ta apare în câteva zile pe cea mai mare librărie online din lume.
  2. Ai deplin control asupra conținutului și designului.
  3. Ai un relativ control asupra prețului (există un prag minim al prețului de listă).
  4. Procesul e foarte ușor de parcurs. Am mai scris despre asta cu ocazia precedentă.
  5. Te manifești literar și ecologic, pentru că sistemul pus la punct de Amazon prin Create Space este print on demand. Deci se taie mai puțini copaci. 🙂

Dezavantaje:

  1. Nu ești în librării.
  2. Costurile pentru expedierea în România sunt relativ mari.

În privința primului dezavantaj, m-am împăcat rapid. Nu mă mai interesează să mă citească multă lume. Nu pentru asta scriu. N-am timp să mă ocup să devin un scriitor de succes. Scriu pentru prietenii apropiați și le mulțumesc că mai citesc ce le trimit și îmi mai spun o vorbă de încurajare. Scriu pentru că e important pentru mine să pun niște lucruri în discuție, să fac să circule niște povești. În volumul ăsta sunt multe conversații la bere, multe discuții la masă, multe povești sau vorbe ciudate auzite de la te miri cine. Sunt ale noastre, după cum volumul ăsta sper să devină și el al nostru, dacă aveți timp să-l citiți.

Am încercat să țin al doilea dezavantaj sub control. Vezi calculele de preț de la începutul articolului. Și dă un semn dacă vrei!

Cel mai bun scurt metraj pe care l-ai vazut in viata ta

Nu-mi place să mă laud. Nu-mi stă în caracter. Sunt un om modest, plin de bun simț, îmi cedez locul în metrou nu doar în fața unei bătrâne cocoșate de sacoșe, ci și în fața unui cocalar mătăhălos. Nu-mi place să vorbesc despre mine, nu-mi place să folosesc verbe la persoana I. Îmi repugnă să-mi înșirui calitățile în descrieri elogioase, consider că nobil și sănătos este să las faptele să vorbească. Cum ar fi acest scurt metraj de mai jos…

În fine, cu toată modestia și discreția mea binecunoscute, vă rog să-mi permiteți să-mi laud măcar prietenii. Regizorul (Cristian Pop), actorii (Vasile Onica, Dragoș Olaru), operatorul (Tudor Platon), sunetiștii (Alexandru Popescu și Cristian Nunu), producătorul (Roxana Rădeanu) și editorul (Bogdan Orcula) sunt oamenii care care au făcut posibilă această bijuterie cinematografică, acest scurt metraj sublim, această chintesență a sâmburelui de adevăr care dospește în străfundurile stimei de sine a fiecărui ego măcinat de întrebări existențiale.

Îți spun cu mâna pe inimă: după ce vei vedea PRĂJITORUL DE PÂINE, vei putea spune și tu cu mâna pe inimă că este cel mai bun scurt metraj cu scenariul scris de mine pe care l-ai văzut în viața ta.

Unde și când poți să-l vezi? Pe 3 Decembrie, de la ora 20, în competiția festivalului de film CineMAiubit, la U.N.A.T.C. I.L. Caragiale, adică .

Vreau doar să amintesc că, lăsând la o parte dăruirea și profesionalismul cu care au lucrat cei menționați mai sus la realizarea filmului, nimic nu ar fi fost posibil fără scenariul scris de mine.

Eu am scris scenariul la filmul ăsta, da? Vă rog să rețineți această simplă remarcă…

E DE NE-RATAT!

Later edit: Vasile Onica a primit la CineMAiubit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, pentru rolul tânărului din Prăjitorul de pâine, film pentru care eu am scris scenariul.
Parents need to know that you will be there www.homeworkhelper.net/ when they need.

Cum ar fi aratat moartea unui motociclist pe vremea lui Stefan cel Mare?

Într-o seară ploioasă de Octombrie, Manole Păr-Negru, zis Jder, se întorcea de la o cinstită adunare, la care avusese de purtat vorbă de taină cu mai mulți comiși, staroști, căpitani și  alți oameni de încredere ai lui Vodă. Comisul fiind peste poate de grăbit, a trimis înainte, prin târgul Sucevei, o ceată de călăreți, spre a face drum alaiului său, astfel încât domnia sa să poată zbura pe ulițe în caleașca sa leșească.

Un călăraș mai tinerel, dornic să facă pe plac stăpânului său, nu și-a putut struni calul în galop, iar acesta – nefiind nici cumsecade potcovit – a alunecat pe niște lemne lăsate cam în drum și a căzut într-o groapă, aruncându-și călărețul din șa. Tânărul oștean și-a frânt gâtul, unde mai pui că animalul a venit peste el și l-a strivit într-o clipită.

Întristat de moartea călărașului, comisul Manole – om cu frica lui Dumnezeu – a trimis mamei aceluia zece claponi, o vită și o oaie, să aibă pentru pomenire.

Cam așa ar fi arătat moartea unui motociclist pe vremea Marelui Voievod Ștefan al Moldovei. Un oștean neînsemnat ar fi pierit strivit de cal, iar stăpânul său – în caz că ar fi fost mai omenos din fire – i-ar fi trimis sărmanei sale mame un mic ajutor. Vremurile erau mai aspre, oamenii erau mai aprigi. Viața unui om valora mai puțin, iar speranța de viață era mult mai mică.

În zilele noastre, ne-am obișnuit să credem că viața unui om valorează mai mult. Nu mai punem oamenii în situații în care riscul de a-și pierde viața crește nejustificat. Considerăm că nu e moral să facem asta. Nu este nici legal – avem legi în acest sens, legi făcute pentru protejarea tuturor cetățenilor țării.

Ei bine, se pare că viața unui om nu valorează chiar așa de mult. A murit un polițist care făcea parte din coloana oficială a ministrului de Interne Gabriel Oprea – era deschizător de coloană. O parte importantă a presei tace. Realitatea, Antena 3, Romania TV – televiziuni de știri – ignoră subiectul de zile bune. Realitatea dă doar linkuri către Can Can și Libertatea, unde găsești articole semidocte cu titluri bombastice care nu spun nimic. Antena 3 ia poziție față de “retorica cretinoidă de pe Facebook“, prin Mircea Badea – apărătorul decenței și al dreptei măsuri.

Altă parte a presei vorbește și pune întrebări, cu mai mult sau mai puțin aplomb. Scriu și vorbesc Digi24 – cred că primii și cei mai atenți la subiect, Hotnews, Mediafax, Gândul. Poliția răspunde la întrebări după vreo două zile. Oprea nu zice nimic. Premierul își exprimă azi condoleanțele, la ședința de Guvern – și aruncă niște săgeți spre administratorii drumurilor.

Desigur, despre subiect nu am aflat la TV, ci de pe bloguri. Vlad Petreanu urmărește îndeaproape ce se întâmplă – aici și aici.

De ce e important de urmărit? Pentru că se pune următoarea problemă: avea sau nu ministrul Oprea dreptul să meargă prin oraș cu coloană oficială, în acea dată, la acea oră? S-au respectat sau nu legile și procedurile? Omul care a murit a avut ghinion sau a căzut victimă unei practici aberante a puterii căreia șefii și colegii lui nu au fost capabili să i se împotrivească la timp? Pentru că sunt voci care spun că armate de polițiști stau la dispoziția ministrului de Interne ca să-i facă coloană oficială ÎN FIECARE ZI. Or, legea spune că doar Președintele, Primul Ministru și președinții celor două Camere ale Parlamentului au dreptul la coloană oficială, iar restul demnitarilor români doar în situații de urgență.

Acum opinia publică vrea să știe (sau nu vrea?) care a fost situația de urgență care a justificat deplasarea în seara de marți a ministrului Oprea cu coloană oficială. Ca să fie clar dacă azi, în București, se moare ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.

O povestire care n-a ajuns pe lista scurtă

Am cam încheiat lista de povestiri pe care îmi propun să le public într-un volum. Mai am de finisat niște lucruri, mai am niște replici de făcut să sune mai natural. În principiu, nu mai am modificări mari, pot să spun că sunt la 95%. Urmează problema spinoasă a găsirii unei edituri sau, cine știe, alegerea publicării independente, care nu mi-e clar cât ar fi de înțeleaptă și viabilă.

Până una-alta, una din povestirile pe care le-am refăcut pornind de la ceva ce am publicat deja aici pe blog este cea de mai jos. Ea nu a mai ajuns pe lista scurtă, adică e prea slabă pentru a fi inclusă în volum. Povestirea inițială (din Noiembrie 2012) e aici.

 

Caută mașina prin ceață

Vampiru e programator de meserie și se laudă mereu ce tip organizat și meticulos e el, își face liste cu taskuri pentru orice nimic, folosește Google Apps și își pune remindere la telefon să nu uite să cumpere Cola, estimând cu câteva ore înainte cam în ce moment se va afla lângă un supermarket și îi va fi sete. Vampiru se mai laudă că el are un metabolism special, pe care medicii nu-l pot elucida, în sensul că îi ajunge mai puțin somn decât oricărui om de pe planetă, fără să fie insomniac, fără să aibă vreo boală. Eu sunt ca bateriile alea performante, zice Vampiru, alea care au nevoie de jumătate de oră ca să se încarce. Dar bateriile astea lithiu-ion, minuni ale tehnologiei, bagă în ele curent electric, nu cola și țigări, ca Vampiru. Deși nu știu cu ce se încarcă, ficatul lui se pare că sfidează legile naturii și se prezintă, din punct de vedere medical, într-o formă impecabilă, de manual. E adevărat că Vampirul e slab ca un făcăleț și că are mereu cercuri vineții în jurul ochilor, dar pe dinăuntru se pare că e mai sănătos ca mine și ca tine, deși se odihnește foarte puțin. Noi îi spunem mereu: mai pune bre mâna și mai dormi, că belitul ochilor la monitor nu e odihnă! Fiecare doarme cât are nevoie! e replica lui standard. Și pe urmă se laudă: încet-încet, cred că voi ajunge să dorm două ore din 24, ca Machiavelli.

Ok. Să vedem acum ce-a pățit Machiavelli al nostru azi-dimineață!

Aseară am fost la băut cu el, cu Gelu și cu Mops, am râs și am dat niște beri peste cap și ne-am mai întâlnit cu niște amici, am ținut-o așa până foarte târziu. Bineînțeles, Vampiru a băut numai Cola și a sudat aproape două pachete de țigări, iar la 5 dimineața a insistat să ne ducă pe toți acasă. Gelu stă în Drumul Taberei, Mops prin Titan, iar eu în Pipera, deci ar fi trebuit să mă plimb cu ei prin tot Bucureștiul și să mă lase ultimul. Am zis pas, pentru că eram prea rupt, și m-am urcat într-un taxi. Mops și Gelu au zis că iau și ei un taxi, ca să-l scutească de plimbare, dar Vampiru o ținea pe a lui că el nu e obosit, pentru că a lucrat non-stop în ultima săptămână la un joc online și a trecut de un prag dincolo de care nu mai poate să adoarmă. Așa că a rămas să-l ducă mai întâi pe Gelu, pe urmă pe Mops, iar într-un final să se ducă și el acasă, în Berceni.

La 7.30, mă sună Vampiru și mă trezește din somn.

– Da, mă! zic speriat. Ce-ai pățit?

– Băi! face Vampiru.

– Ce e mă?

– Pana mea! Nu pot să cred…

– Ce-ai mă, ai pățit ceva?

– Băi! Mi-au furat mașina!

– Ce zici mă?

– Mi-au furat mașina!

– Cine?

– Nu știu, frate, hoții!

– Hai mă… Faci glume proaste? Sunt rupt de somn…

– Băi, mi-au furat mașina, clar. Nu mai e unde am parcat-o, a dispărut!

– Unde ai parcat-o?

– Unde parchez de obicei, am locul meu lângă scară.

– Ți-au furat-o din fața blocului?

– Din spatele blocului.

– Mă rog… de-acolo de lângă casă…

– Da, man! Ce fac? Sun la Poliție?

– Ce faci… Hmm, întâi și-întâi o cauți bine.

– O caut de juma de oră. Nu e, mi-au furat-o!

– N-are logică!

– De ce?

– Băi Vampirule, cine să-ți fure ție mă cotiga aia de Logan acuma, duminică dimineața? Poate ai uitat-o descuiată? Cu motorul pornit, cumva?

– Cotigă, căruță, cert e că a dispărut. Și nu, n-am uitat-o descuiată sau cu motorul pornit!

– Poate a plecat maică-ta cu ea!

Vampiru locuiește cu maică-sa și nu vrea nici mort să se mute singur, deși are bani și își permite.

– Exclus, zice el, maică-mea e la țară de vineri, eu am dus-o!

– Poate s-a întors și a plecat cu ea.

– Exclus, am vorbit mai devreme cu ea la telefon, face zacuscă acolo la țară.

– Acuma la 7 dimineața?

– Treaba ei!

– Auzi băi tâmpitule, dar tu de ce ești la ora asta treaz și-ți cauți mașina prin fața blocului, în loc să bagi câteva ore cornul în pernă?

– În spatele blocului, man! Acolo am locul meu, lângă scară.

– Ok, în spatele blocului. Ce-ți trebuia mașina, la ora asta?

– Vreau să plec la Brașov.

– La Brașov? Ce cauți la Brașov?

– Nu contează… E  o conferință pentru programeci, n-am somn, m-am hotărât să mă duc acolo. Dar n-am cu ce să mă duc!

– Eu zic mai bine să te culci, că ești zombie de oboseală. Când te trezești, îți amintești unde ai parcat-o și gata.

– Vrei să te-njur? Nu înțelegi că a dispărut? Am ajuns acasă, am ațipit o oră, sunt complet refăcut, vreau să plec. Când am coborât, nu mai era mașina!

– Băi, fii atent! Părerea mea e s-o cauți mai bine. Văd că e ceață afară. Poate ai trecut pe lângă ea. Sau, cel mai probabil, poate ai uitat unde ai parcat-o. Refă în minte traseul…

– Parchez lângă scară. De 3 ani de zile parchez în exact același loc, care e locul meu plătit. Lasă-mă-n pace cu traseul tău!

Ce om! M-a trezit după două ore de somn și tot el se ia de mine.

– Oi fi parcat la altă scară, zic.

– Oi fi dormit în altă casă, te pomenești! Ai vreo idee cum se procedează sau mă iei la mișto?

– Nu moșule, sincer nu te iau, dar mi-e greu să cred că ți-a furat cineva Loganul, așa în două ore. Uite, de fapt am o idee. Sună-l mai bine pe Gelu. El o să-ți spună ce ai de făcut și măcar pe el o să-l asculți, că pe mine văd că nu vrei.

– Bine. Hai pa!

Închid și pun telefonul pe silențios, să nu mă mai trezească nimeni. Dorm câteva ore, mă ridic complet refăcut și pun de o cafea. Mă uit la telefon. Vampiru nu a mai sunat, dar am două apeluri de la Gelu și un mesaj: sună-mă când te trezești! Îl sun.

– Hai noroc, mă!

– Salut! zic. Și-a găsit Vampiru mașina?

– Ai făcut ochi? zice Gelu. Ca să-ți povestesc…

– Hai, zi! fac eu, curios. Stai să-mi fac cafeaua. Te pun pe speaker, dar sunt cu tine, te aud, te ascult.

– Fii atent, începe Gelu. Mă sună Vampiru de vreo 10 ori, pe la 8 fără ceva. Tot vibra telefonul, era sub mine și mă gâdila, dar eu visam că înot în mare și că mi-a intrat un pește în chiloți. În fine, îi răspund într-un târziu și îmi zice că a vorbit cu tine, că tu nu vrei să-l ajuți, că i-au furat mașina, turuia ca o mitralieră. Zic: mi se pare dubios, miros o farsă de neam prost. El se jură că nu și mă roagă să-l învăț ce să facă. Omu’ chiar era îngrijorat! Zic, bine mă, hai că vin până la tine să vedem ce și cum. Mă ridic eroic din pat, mă urc pe motocicletă și mă duc la el. Îmi arată unde a parcat – că acolo parchează el întotdeauna, e locul lui, lângă scară. Dar pe locul ăla e altă mașină parcată! El zice: o fi parcat între timp, după ce mi-au furat-o, când am ajuns nu era aici. Zic, hai să-l căutăm pe tipul care a parcat, să-l întrebăm când a parcat. Vampiru mă asigură că n-are rost, pentru că nu îi cunoaște mașina și sigur nu e din bloc. De altfel, mașina avea număr de Harghita. Mă, zic, ăsta cu Harghita nu prea avea de ce să vină la 7 dimineața să parcheze pe locul tău. Probabil că a venit aseară, când erai tu plecat, și e la cineva aici în bloc. Zic, hai să ne uităm pe-aici pe străduțe, sigur ai parcat în altă parte. Dacă nu e și nu e, sunăm la Poliție, chiar am eu un prieten la Candiano Popescu – că acolo sunt ăștia de la furturi acum.

– Da? Nu știam.

– Da, acolo te duci să anunți dacă îți fură mașina. Ei, și zic eu: dacă n-o găsim și ești absolut sigur, mergem și vorbim cu omul, dar vezi să nu mă faci de râs – că e cu constatare, cu poze, cu interogat vecini, ditamai circul. A pățit un vecin al meu pe bune, adică chiar i-au furat-o, și am văzut cum se procedează. Vampiru zice: frate, nu sunt nebun! Tu nu vezi că nu e?! În fine, căutăm jumătate de oră în jurul blocului, pe străduțe, peste tot pe unde ar fi putut parca dacă și-a găsit cumva locul ocupat și nu-și mai aduce aminte. Mă uit eu atent, că el avea niște ochi de zombie, cum n-a dormit de vreo săptămână… Nimic.

– Deci chiar nu era?

– Nu era frate Loganul nicăieri!

– Și v-ați dus la Poliție?

– Da.

– Lucrează și duminică băieții?

– Păi, pentru furturi, da. Așa! L-am luat pe Vampiru în spate pe motocicletă și am tăiat-o spre Candiano Popescu. Un frig de-ți cădeau urechile, și ceață deasă. Când am ajuns, Vampiru era înghețat scândură, abia putea să țină pixul în mână. A declarat furtul, am vorbit cu prietenul meu de-acolo, care s-a nimerit să fie chiar de serviciu, așa că s-a ocupat personal de noi, Vampiru a scris o declarație, a semnat, tot ce trebuie. Ăia l-au întrebat de 10 ori: sigur n-ați parcat în loc nepermis, să v-o ridice? Sigur nu ați parcat în altă parte decât de obicei? Sigur, sigur, sigur? Vampiru: da, da, da! Pe locul meu, lângă scară!

– Parcă-l văd…

– Băi, omu’ vorbea serios! Bun, se pun băieții în mișcare, vine echipajul la bloc la Vampiru. Fac poze, sună pe la uși, trezesc lumea, se dau telefoane, tot tacâmul. Vecinii nu prea era pe-acasă, îți dai seama – duminică dimineața, nimeni nu văzuse nimic. Și la un moment dat Vampiru zice – băi, mă duc să cumpăr un pachet de țigări, că nu mai am. Eu – hai că vin și eu, că nici eu nu mai am; e departe? E cam o stație de tramvai, zice Vampiru, e un chioșc de unde iau mereu, că e deschis non-stop și au Gauloise Blondes de care-mi plac mie.

În momentul ăla Vampiru s-a oprit și s-a schimbat la față, s-a făcut alb ca hârtia. Pe urmă s-a făcut roșu, pe urmă verde, portocaliu, a trecut prin tot paletarul de culori.

– Să nu-mi zici că a uitat mașina la chioșc?

– Îți dai seama că exact asta a făcut!

– Nu pot să cred!

– Da mă! Când a ajuns acasă azi-noapte, s-a dus să-și ia Cola, țigări, un croisant, ce și-a luat el. Când a terminat cumpărăturile acolo, idiotul, obișnuit să meargă mereu pe jos și să se întoarcă pe jos, a uitat complet de mașină și s-a întors per pedes. Așa că mașina era parcată la strada mare, descuiată – îl aștepta cuminte pe Vampir.

– Păi și n-ați văzut-o când ați căutat-o?

– N-am ajuns chiar până acolo, că e totuși o bucată de mers și noi ne-am uitat mai mult prin jurul blocului, pe străduțe.

– Incredibil, zic, ce idiot e!

– Tu ești foarte drăguț, la adresa lui! Îți dai seama ce-au zis băieții de la Poliție, ce caracterizare i-au făcut?! I-a îmbunat el, și-a cerut scuze, le-a dat câte o sticlă de vin. S-a uitat prietenul ăsta al meu de la Candiano la el și l-a întrebat: ce ești tu, cu ce te ocupi? Zice Vampiru: programator. Păi vezi că-ți dă sistemul eroare! Trebuie să dai un restart. Vampirul stătea spășit, nu zicea nimic. Doamne! cât am râs, după ce au plecat gaborii! A meritat că mi-a stricat somnul, a fost mai bine decât dacă i-ar fi furat-o pe bune!

– Deci s-a rezolvat?

– S-a rezolvat, îți dai seama. Într-un final, i-am împăcat și pe băieți, au râs și ei.

– De-ale lui Vampiru, frate…

– Da, frate!

Am mai râs cu Gelu o vreme, după care el mi-a zis că e timpul să tragă un pui de somn ca lumea.

– Ok, zic, hai că-l sun și eu acuma pe Vampiru, să-mi povestească din punctul lui de vedere.

Închid cu Gelu și formez la Vampir.

Nu răspunde. Îmi dă mesaj: “DORM!” Eu trag un hanorac pe mine și ies în balcon să-mi termin cafeaua. Miroase incredibil de bine, în aerul rece. S-a ridicat ceața și a ieșit un soare cu dinți, departe peste București.

Hier ist es wichtig, dass man eine quelle http://essay-schreiben.de/ sucht, die einigen gte-kriterien entspricht

România reală – românii fură și cred că e ok?

Nu-i așa că ne calcă pe nervi politicenii corupți? Nu-i așa că ne plângem că toți fură și nu le mai ajunge? Ne bucurăm când sunt luați la întrebări, când Justiția își face treaba, când sunt pedepsite hoțiile, delapidările și tot felul de abuzuri. Cu cât mai important și mai arogant a fost personajul la apogeul puterii sale, cu atât parcă este mai mare satisfacția noastră când aflăm că l-am prins cu ocaua mică. Adică, știam și noi foarte bine că nu se putea să obțină atâta putere, atâția bani și atâta influență cu mijloace curate.

Ce ne-am mai dori ca România să fie curată, nu? Să nu se mai fure, să nu se mai mintă și așa mai departe. Foarte bine ar fi, sunt total de acord. Dar hai să ne uităm două secunde la oamenii de pe stradă, la oameni ca mine și ca tine. Eu am trăit astăzi o situație și am auzit despre alte două, care m-au pus serios pe gânduri. Iar direcția în care am început să mă gândesc este că nu (doar) politicienii sunt de vină. Nu doar ei fură, mai precis. Toți furăm! Să mă explic…

1. Clientul care mă îndeamnă să fur poze de pe net

Am un client nou, căruia îi fac un website. Un WordPress simplu, un site prezentare cu câteva pagini si un slider pe homepage. În slider-ul respectiv am încărcat două imagini de stoc pe care le-am cumpărat de pe Dreamstime (clientul încă nu are pozele lui, pentru că nu a început business-ul). Și urmează discuția minunată de mai jos:

– Dar de ce sunt doar două poze în slider-ul ăsta? zice el.

– Păi, de ce nu? Vreți mai multe?

– Da, să punem vreo 6-7, sa fie mai bogat. Imagini cu oameni care fac xi și y (îmi dă exemple relevante pentru business-ul lui).

– Pune, dacă vreți, zic. Dar costă…

– Păi nu mi-ați spus că sunt incluse în preț?

– V-am spus că două-trei imagini vi le ofer în prețul site-ului, dar nu v-am spus că 6-7. Dacă doriți mai multe, trebuie să le plătiți separat, eu le cumpăr de pe site-uri de profil. Cu bani.

– Păi, de ce?

– Cum adică?

– Păi, uite cum fac eu! Eu caut pe Google: imagini cu x și y. Vezi? Uite câte sunt, asta de aici de exemplu e foarte bună!

– A, ok, zic eu. Interesantă imaginea, dar credeți că sunt mulți negri în România care participă la business-ul dvs.? (nu era o remarcă rasistă, chiar nu era cazul și un afro-american în imagine nu ar fi avut sens).

– Bine, dar mai sunt altele…

AM trecut prin probleme de rezoluție etc., după care am scurtat discuția și am tranșat-o așa:

– Știți, noi facem site-uri de 7-8 ani și avem o etică a muncii. Nu furăm imagini de pe net, le folosim pe ale noastre sau cumpărăm, legal, imagini profesioniste.

2. Șoferul care a furat mașina firmei

Mihaela este o prietenă foarte întreprinzătoare. A avut o afacere cu distribuție de mărfuri pentru mici magazine de cartier. Are ea însăși un astfel de magazin de cartier, care ocupă un apartament întreg la un parter de bloc. Mai face și ceva cu celule stem. Muncește zi și noapte, are un program infernal.

Pe vremea când făcea distribuție, ea și soțul ei aveau mai multe mașini. Pe două dintre ele le conduceau chiar ei. Pe altele le conduceau șoferi angajați. Unul din băieții ăștia a hotărât la un moment dat că lui nu-i mai place la patron, așa că a plecat. Cu tot cu mașină și cu marfa din ea.

L-au sunat, l-au amenințat, l-au căutat, în încercarea de a-și recupera mașina, că de la marfă își luaseră gândul. Băiatul respectiv a răspuns o vreme la telefon și a zis că se rezolvă. Pe urmă n-a mai răspuns. Într-o zi, oamenii noștri au descoperit, absolut întâmplător, mașina parcată pe o stradă. Au sunat Poliția să vină să o ridice și au demonstrat că e mașina lor. Au schimbat încuietorile ușilor și au luat chei noi.

3. Angajații Mihaelei

Șoferul care a furat mașina nu a fost un caz izolat. Mihaela a avut, de-a lungul timpului, mulți angajați la magazin. Îi schimbă tot la câteva luni.

– De ce? am întrebat-o chiar azi.

Știți ce mi-a răspuns?

– Pentru că fură de sting!

– Toți?

– TOȚI! La început le e puțin frică, dar după câteva luni fură de rup.

– Și cum merge magazinul?

– Magazinul merge foarte bine, ar produce chiar mult, dacă nu ar fi problema asta.

– Cât pierzi în fiecare lună pentru că te fură angajații?

– În jur de 2000 de lei.

Am rămas mască. Mihaela pierde 2000 de lei pe lună în condițiile în care și ea se duce de multe ori acolo și vinde. Are camere de supraveghere instalate. Degeaba. Acum se gândește să implementeze cumva un test lunar cu detectorul de minciuni. Nu știe dacă are valoare legală (chiar, vreun avocat pe-aici?) dar speră ca măcar să afle mai repede că are un hoț în magazin și să-l dea afară până nu fură prea mult.

Românii fură. Dar avem sau nu o problemă cu furatul?

După ce am plecat de la clientul meu și după întâlnirea cu Mihaela, trebuie să recunosc, eu însumi am furat de la Primăria București. Între două călătorii cu metroul, am mers și o stație cu un autobuz RATB fără să-mi mai cumpăr cartelă (între timp m-am căit promit să nu mai fac).

Așa că stau și mă întreb: oare sunt înconjurat din toate părțile de hoți? Pentru că pare să fie contagios.

Avem o problemă de mentalitate colectivă aici? Poate că românii consideră, în marea lor majoritate, că e ok să fure. Românii fură? Peste tot se întâmplă, fură și alții. Dar devine grav dacă ni se pare că e ok. În cazul ăsta, să nu-i mai înjurăm pe politicenii corupți care iau din banii Statului. Pentru că înjurăm doar din invidie…

pocket picking set

 

Pentru cine nu știe, aici aveți un set de pocket picking. Sursa imaginii. 🙂

poetul dimineata

bla bla bla

Dimineața e vreme să scrii poezii

Fără să te critice unii sau alții că devii

Lipsit de sens în metafore ageamii.

Astfel poți vorbi de ochi galbeni și plete sângerii,

De-aripi de îngeri din vinil și melodii,

Zburând în sus și-n jos ca fluturii.

Ai libertatea să-nfățișezi exigenților cititori

O mare de păsări cu valuri de nori,

O rochie de bal din petale de flori

Sau un zâmbet întins între nas și subsiori,

În timp ce soldații fac instrucție cu alune americane,

Pe care le vânează pe plaje jamaicane

Și le străpung cu baionetele lor de cătane.

Pe scurt, pentru toate viețile de om vei găsi

Un echivalent în rime și poezii:

Pentru doctori și asistente: bondari aurii

Și albine cu halate dungate și fistichii;

Pentru muzicanți, broaște zglobii

Acordându-și chitarele pe malul bălții;

Pentru președinți, furnicari hoinari și durdulii,

Care aspiră cu trompele lor scandările mulțimii;

În fine, pentru poeți, în poezie,

Singurul echivalent care se știe

E un animal somnoros și nenumit și mare

Care doarme dimineața-ntreagă la soare

Și, trezindu-se, cântă așa:

Tra-da-leia bla bla bla!

Câți oameni de bine sunt în România?

Oameni de bine mai avem în România? Ba au plecat în străinătate, ba sunt blazați, ba pur și simplu au schimbat tabăra și au trecut în rândurile politicienilor corupți și odioși, sau ale abonaților la contractele cu statul. Eu unul cu impresia asta rămân, dacă mă uit la televizor sau citesc site-urile de știri. De aia nici nu mă uit la televizor și nu (prea) citesc site-urile de știri. Pentru că nu mi se pare logică realitatea pe care o conturează prin “informațiile” pe care le transmit.

oameni de bine

Tara noastra la TV

România pe care ne-am obișnuit să o vedem la televizor este o țară în care îți vine să te urci pe pereți și să te spânzuri de candelabru.

Politicienii sunt corupți și fură. Miniștrii, primarii, prefecții fură. După ce fură o vreme, unii sunt arestați. Am impresia că, în general, prejudiciile aduse banului public nu se recuperează. Popii fură, clerul construiește biserici peste biserici pentru a aspira banii poporului și a se lăfăi în limuzine de lux. Poporul care vine la biserică să dea acatiste și să se roage să fie bine fură la rândul lui. Poporul e needucat și ignorant – se calcă pe picioare să pupe moaște și să ia aghiasmă. Altfel, pentru televiziuni e foarte bine dacă poporul petrece câteva ore pe zi uitându-se, pe rând, la Măruță, Capatos, Bahmuțeanu, Teo sau mai știu eu ce vedete, care difuzează în direct cum li s-au văzut chiloții altor vedete. E un amestec de politică, can-can, înjurături, acuzații neprobate și fluierat în biserică cu iz de ghiveci gras, mult și sărat.

Avem, pe de altă parte, viața sportivă. Fotbalul e pe ducă – Steaua a pierdut brandul, CFR e în insolvență, Dinamo se luptă în amicale cu echipe din județul Mordor. Conducătorii fotbalului sunt la pârnaie, unii dintre ei chiar mândri că au ajuns acolo. Tenisul ne salvează. O avem pe Simona Halep, care stă pe locul 3 WTA de ceva vreme (între timp a căzut), dar are complexul Sharapova, nu reușește să câștige și ea măcar un șlem și a avut noroc până acum, pentru că altfel nu prea ar fi mare lucru de capul ei – plus că a luat niște decizii dubioase în privința atrenorilor, pe care îi schimbă cam des etc. Pe urmă, echipa națională: a plecat eternul Piți și a venit un val tânăr, cu idei noi, cu o nouă strategie, o abordare modernă și racordată la realitățile fotbalului european… oh! stai, nu! a venit Iordănescu, cel care ne-a condus în cea mai glorioasă campanie a noastră la un turneu final, acum 21 de ani, când juca generația de aur, în frunte cu regele Hagi, care rămâne unic și inegalabil, cu toate că s-a fâsâit lamentabil ca antrenor, iar ca șef de club, la Viitorul, a avut câteva finaluri de campionat suspecte…

Show-urile live sau înregistrate se limitează la câteva copii destul de palide ale emisiunilor patentate de Occident – Românii au talent, Vocea României, Master Chef, plus copiile copiilor, alea de pe Antenă.

Când TV-ul se varsă în prelungirea sa, Internetul, se adaugă: postacii de partid, anteniștii, wow-biz, care ne ajută să nu ratăm cumva chiloții pe care ni i-a arătat deja Măruță, sau să-i mai vedem o dată, punând pauză acolo unde ne place nouă mai tare etc. Poporul comentează pe Facebook toate cele de mai sus, uneori finalizând disputele cu câte un “fmmtii de hndcpt” amical.

În general, dacă-mi permiteți, o spălare pe creier repetată, fără clătire, cu același șampon învechit. România e nașpa, România pute, în România se zbiară și se înjură, oamenii se bat pe stradă, se scuipă în trafic, se zbat în sărăcie etc. Dacă apare câte o stea luminoasă în peisaj, în general e vorba de un român care a avut succes afară (internațional), pe care uite! ai noștri n-au știut să-l vadă cât era de bun! De aia ne pleacă medicii, profesorii, cineaștii, economiștii etc. Numai politicienii nu ne pleacă, probabil nefiind competitivi pe piețele externe…

Imaginea de mai sus, voit îngroșată, dar numai foarte puțin, este o distorsionare urâtă și nocivă a vieții noastre de zi cu zi. Țara noastră de la televizor e cea mai urâtă țară. Oare suntem sănătoși la cap că încă mai trăim în ea? Am câteva argumente că nu noi suntem bolnavi, ci ceilalți, cei care chiar trăiesc în România de la TV, zi de zi, ceas de ceas. Sunt mulți oameni frumoși pe care nu-i vedem la TV. Sunt mulți eroi tăcuți, sau cel puțin oameni care își fac treaba, serios, cu demnitate. Îi numesc “oameni de bine”. Oare sunt destui oameni de bine în jurul meu care să corecteze imaginea monstruoasă pe care mi-o aruncă în față televiziunile de știri?

Oamenii de bine si masa critica

Pornesc de la premisa că eu sunt un om bine intenționat și măcar decent din punct de vedere moral. Încerc să trăiesc după niște principii, încerc să-mi educ copilul să fie un om bun și mă gândesc să nu-mi fie rușine peste ani, când mă va întreba de ce am făcut X sau Y. Pornesc deci de la premisa că eu sunt un om de bine, iar prin asta înțeleg un om interesat ca viața să curgă liniștită și plină de pace, cu bucurii în familie și în muncă, cu proiecte frumoase, în care să pun pasiune, care să bucure alți oameni și să-i facă mai buni.

Nu-mi iese niciodată perfect, dar la asta aspir, mai mult decât la un milion de euro.

Sunt sigur că foarte mulți oameni gândesc la fel ca mine. Pentru a cita un clasic în viață, și ei vor să fie bine, să nu fie rău. Eu afirm că acești oameni, luați împreună, chiar dacă risipiți prin diverse orașe, sate, comapnii, instituții, pături sociale, sunt o forță. Ei sunt sarea lumii, ei împiedică lumea (țara asta) să se strice de tot. Ce nu știu e însă dacă toți aceștia pot forma celebra “masă critică”, aceea care să preseze schimbarea, aceea care să formeze o comunitate preocupată să impună niște valori în care crede. Prin forțe proprii, nu așteptând să pice din cer (a se citit: de la Stat) para mălăiață.

Cunosc un om bun

Cunosc un om mai bun și mai nobil decât cei mai mulți. Un model, o voce care schimbă vieți. Îl cunoscusem de vreo trei luni, timp în care l-am văzut de două ori pe săptămână. La un moment dat, am făcut o tâmpenie – eram tânăr și făceam des tâmpenii. Am aruncat câteva petarde în curtea liceului, glume de adolescenți teribiliști. Portarul liceului, pe care îl porecleam Gargamel sau Bastonel, m-a văzut și m-a somat să mergem împreună la director. Eu eram cumva mândru de postura  mea, simțeam că sunt protagonistul unei rebeliuni. Și în timp ce mergeam spre biroul directorului în urma lui Bastonel, ne întâlnim pe culoar cu Profu. Și Profu zice: ce e? ce ai făcut? Ei, răspund eu nonșalant, o prostie, am aruncat cu niște petarde și se pare că sunt dus în fața autorității supreme. Și Profu clatină din cap și se uită la mine cu surprindere – adică tu te ții de prostii din astea?, iar în momentul ăla nu mai trebuia să mă ducă portarul la niciun director, întâlnirea cu autoritatea se produsese deja, privirea dezaprobatoare a Profului și felul în care a clătinat din cap și a plecat mai departe au fost dușul rece care m-a pus la locul meu.

Atunci, în clasa a XII-a, a fost un punct de cotitură pentru mine. Puteam să evoluez dintr-un tânăr înfumurat și suficient într-un adult dizgrațios sau puteam să cotesc spre mai bine. Au fost mai mulți oameni și mai multe întâmplări care m-au mutat de pe un drum pe altul, ca un tren înaintea căruia se schimbă macazul exact la timp ca să împiedice accidentul. Profu, omul bun și nobil care mi-a dat peste ochi și m-a trezit la realitate (nu prin privirea despre care am povestit, ci prin tot ce a făcut în calitate de profesor în acel an), se numește Gabriel Săndoiu și predă de mulți ani Filosofia la Colegiul Național Sfântul Sava.

Cati elevi are Gabriel Sandoiu?

Profu predă Filosofia la toate clasele a XII-a, ceea ce înseamnă cam 7-8 clase într-un an. În afară de asta, mai predă Logică – din câte știu eu, nu întotdeauna la toate clasele a IX-a. A mai predat și Economie și chiar Psihologie, dacă nu mă înșel, dar nu pun la socoteală și asta. Din Filosofie și Logică, rezultă cam 15 clase într-un an. Pun o medie de 25 de elevi la o clasă, deși a fost o vreme în care media sigur bătea 30 de elevi / clasă. Dar compensăm prin amănuntul că Săndoiu nu a predat întotdeauna Logica la clasa a IX-a.

25 de elevi înmulțit cu 15 clase înseamnă că Săndoiu vorbește cu 375 de elevi în fiecare an. Hai să punem 400, ca să fie mai ușor, mai ales că de câțiva ani ține cursuri la Centrul de Excelență în Filosofie, unde se adună elevi din mai multe licee bucureștene. Altfel, cariera lui Săndoiu a început, dacă nu mă înșel, acum mai bine de 30 de ani. În 30 de ani de carieră, Săndoiu va fi vorbit cu aproximativ 400 x 30 = 12.000 de elevi.

Faptul de a-l fi cunoscut pe Săndoiu nu înseamnă pentru toți cei 12.000 ce a însemnat pentru mine sau pentru alți elevi care au urmat Filosofia. Poate că unii au ratat complet întâlnirea cu Profu și la nivel moral. Totuși, nu îmi vine să cred că Profu a nu a reușit să rămână în memoria a cel puțin 20% din elevii pe care i-a făcut ‘purcei’, ‘scârboși’, ‘leneși’ și așa mai departe, cu mare drag. Nu să rămână în memorie drept “a, da mă! Profu ăla mic din Sava”, ci așa cum am spus: ca model de probitate morală, seriozitate și dragoste față de actul educațional. Genul de om a cărui imagine îți apare înaintea ochilor când te pregătești să faci o măgărie, odată cu întrebarea: ce ar zice Profu dacă ar ști că fac asta?

20% din 12.000 înseamnă 2400 de oameni. Să spunem că avem 2500 de oameni de bine formați de Săndoiu, 2500 de oameni care au luat niște decizii cu privire la viața lor având undeva în minte cuvinte precum “bine”, “adevăr”, “dreptate”.

Cati oameni de bine sunt in Romania?

Mai am de spus exact ce am spus mai sus: Săndoiu nu e singur. Pentru mine, nu mai e niciunul ca el, dar sunt convins că foarte mulți oameni au cunoscut odată un om care a însemnat pentru ei, în anii de formare, ceva asemănător. Un model, un reper.

Câți Săndoiu sunt în România? Să sperăm că sunt 10 în fiecare județ (bineînțeles, acum speculez și scot iepuri din pălărie). 41 de județe, înmulțit cu 10 profesori, 410 de profesori care își fac treaba și modelează oameni ok. Să zicem că nu toți predau la 400 de elevi pe an, să punem 200. Sunt 82.000 de elevi care se uită la un profesor bun în fiecare an. Dacă 10% din ei au ochii deschiși, sunt 8200 de elevi, în fiecare an, care au șanse să devină oameni de bine. Dacă înmulțim asta cu 30 de ani, avem cel puțin 246.000 de oameni de bine în țara asta.

Desfacem o sticlă de șampanie sau punem de-o colivă? Pentru că asta înseamnă doar 1% din populația României. E mult? E puțin? Sper că am greșit ceva în calculul de mai sus. De fapt, știu sigur că un astfel de calcul nu poate fi făcut, nu așa. Mai știu și că mulți din oamenii ăștia nu mai sunt ÎN România, după cum mulți dintre elevii lui Săndoiu nu mai sunt. Și că oamenii de bine și elevii care au avut parte de un profesor care să îi inspire nu sunt mulțimi numeric echivalente.

Oricum, dacă acești oameni s-ar strânge într-o comunitate și s-ar organiza, 1% din populația României n-ar mai însemna atât de puțin. Să fiu în compania a 250.000 de oameni care gândesc asemănător cu mine? Nu mă mai simt așa singur.

Imaginea (celebră și una din preferatele mele) de aici.

 

Visit the local rec center and www.pro-homework-help.com/ post an ad there.

Poezie motivațională

Nu există rețete (nici fete perfecte!).

Ieși din casă (cine nu te lasă?)!

Nu primi sfaturi ușoare,

Nu citi cărți motivaționale!

Nu-ți fie frică! (la nicio adică…)

Nu fă liste fanteziste!
te supăra pe PR-iste!

Nu te raporta la Richard Branson,

Folosește propriul tău neuron!

Sun-o pe bunică-ta!

Nu te plânge! Nu sta! Fă ceva!

Nu citi cărți motivaționale!

Nu citi știri senzaționale!

Zâmbește, că nu ești buricul Pământului!

Ia-ți bicicleta și sari pe aripile vântului!

Fii un om bun, nu o cățea!

Ascultă Mozart, Rachmaninov și Mahler, nu orice manea!

Ascultă Coltrane, Brubeck și Davis!

Joacă-te cu fiu-tău sau fiică-ta și-n vis!

Spală-te! Spală-te pe dinți! Des!

Mai ia metroul! Mergi per pedes!

Dormi în iarbă, cu nasul în pământ!

Neapărat mai taci din când în când!

Începe de undeva, vânează o idee!

Nu te mai văicări ca o femeie!

Nu citi cărți motivaționale,

Deoarece crează probleme intestinale!

Tunde-te! Fă-te frumoasă! Fii cool!

Mai lasă naibii Facebook-ul!

Du-te la mare cu prietenii!

Nu te mai gândi atât la bani! (vor veni…)

Fă flotări! (dacă n-ai timp, fă sex!)

Poartă șosete colorate! Nu te gândi la ex!

Învață să mănânci ca francezii!

Bea espresso scurt, cafea bună, nu porcării!

Du-te și aleargă, transpiră un pic!

Vezi-ți de treabă, dar nu gândi mic!

Nu umbla după chestii ieftine, că nu țin!

Ai multă răbdare! Bea un pahar de vin!

Deschide urechile! Ochii! Deschide gura și spune!

Nu aștepta să se întâmple o minune!

Pe bune, e ceva atât de complicat?

Ți-am spus doar ce știai, dar ai uitat.

However, you need to know http://www.essaynara.com/ about this policy before you start
unatc2

Prăjitorul de pâine – scurtmetraj cu scenariu scris de mine

Anul trecut, parcă prin vară, mă sună vechiul meu coleg și prieten de la Filosofie, . De mă sună el? Să reluăm și noi legătura, că nu ne-am mai văzut de mult, și să ne întâlnim. Ne întâlnim, boierule. Unde și când?

A durat vreo două săptămâni până s-au aliniat astrele pentru întâlnirea asta, dar într-un final am reușit. Bem o cafea, la o măsuță puțin mai mare decât ceașca, undeva pe o străduță din Centrul Vechi, la soare. Vorbim pe îndelete de-ale vieții, aflu că Pop al meu se apucase de o nouă și frumoasă îndeletnicire: regia de film. Bravo, Pop!

Well, zice el, m-am gândit că ar fi o treabă să și colaborăm. Tu te-ai gândit vreodată să scrii un scenariu de film?

Domnule, m-am gândit, chiar am vrut să particip odată la un concurs organizat de HBO, dar mi-am dat seama că e timpul prea scurt și am lăsat-o baltă, pentru că nu aveam când să învăț suficient de mult despre CUM SE SCRIE un scenariu.

Bre, zice omul meu, lasă CUM SE SCRIE! Se scrie ca orice altă chestie și se învață pe parcurs. Fii atent de ce te întreb: ți-am citit niște chestii pe blog și ai verb, îmi place cum scrii. Nu vrei să-mi propui ceva, un scenariu pentru un film original? Și mai știi ceva?! Lasă și HBO-ul, gândește-te un pic la scenariul ăsta, îți trimit eu un kit de Final Draft sau ți-l descarci tu și te prinzi repede, numai pune acolo într-un document niște dialoguri, o idee, ceva… că facem noi filme și fără HBO!

Bine, Pop! Mă gândesc.

Aveam de câteva zile în cap un titlu bun. Într-o după-amiază, Ștef mă bate la cap că mi-a zis de nu știu câtă vreme că nu mai merge prăjitorul de pâine și eu nu fac nimic. Conștiincios, îl iau la desfăcut. E mai complicat decât pare la prima vedere, să desfaci acel mecanism. Sunt tot felul de șurubele, unele care cer o șurubelniță cu un fel de cap de care n-am văzut niciodată… în fine, long story short: l-am făcut bucăți ca să-mi dau seama că toată problema venea de la acele lamele de metal pe care se sprijină feliile de pâine, care se strâmbaseră într-un anume fel, astfel încât nu se mai puteau bloca în poziția de prăjire. Am îndreptat lamelele și totul a funcționat impecabil. Numărul de șuruburi pe care trebuia să le desfac de fapt? Zero.

Am râs puțin pe chestia asta și mi se tot învârtea în cap: Prăjitorul de pâine, prăjitorul de pâine. Era un titlu bun , dar nu știam că pentru un scurtmetraj! Are un accent bun, o ușoară aliterație de la cele două p-uri… Și a stat titlul ăsta acolo până când a venit Pop și l-a activat.

În două-trei zile am avut scenariul. De fapt, am avut prima variantă, pe care am lucrat apoi îndelung cu domnul regizor, de multe ori prin lungi convorbiri telefonice, odată în sălașul creativ al domniei sale, până când am ajuns la o variantă care să ne mulțumească pe amândoi. Mai puțin finalul, finalul finalului, care nici acum nu este hotărât definitv, dar asta e deja problema regizorului.

Între timp, domnul Pop și-a făcut treaba. A pregătit tot ce trebuia pentru o filmare de platou la distinsa instituție UNATC, a căutat actori, i-a găsit, a repetat replicile, le-a șlefuit, m-a zăpăcit cu telefoane, a făcut rost de bani, a mai pus de la el etc. etc. Și pe 23 Ianuarie, după 4 zile de filmări, it was a wrap – Prăjitorul de pâine, partea de platou (adică marea majoritate a filmului), era gata.

Am fost la filmări într-o singură zi. Mi s-a părut GENIAL. Vreau să mai scriu scenarii sau să fac ceva prin zona asta a filmului, că e prea frumos ca să nu mă mai întorc acolo!

Vă țin la curent cu evoluția lucrurilor și abia aștept să anunț: Prăjitorul de pâine, de Cristian Pop, poate fi văzut în [Cinema], în [zi, lună etc.]!

You can watch how a mom takes care of the kids cheap essay writing online so you know
2015

Anul literar 2015

Pentru ce te-ai născut?

Vorbesc din când în când la telefon cu un amic. Suntem în relație de furnizor – client, el îmi furnizează mie servicii tipografice, când se ivesc proiecte care reclamă așa ceva. Omul scrie, deci o parte a convorbirilor noastre sunt așa, ca între scriitori pasionați. Și mereu îmi spune:

– Nu am mai avut timp să scriu nimic și mă oftică foarte tare chestia asta! Tu cum stai, mai scrii?

– Mai scriu, zic.

– E bine că ai timp.

Adevărul e că nu cât timp aș vrea. Uneori nu am deloc. Dar într-una din discuțiile astea telefonice, cândva luna trecută, a avut loc un schimb spontan de replici tot pe tema asta:

– Ai timp să scrii? m-a întrebat.

– Nu, acum înainte de sărbători sunt foarte prins. Avem târgul de cadouri etc.

– Da, e nebunie. Nici eu nu apuc.

– După Crăciun vreau să mă apuc de volumul de povestiri. În primăvară trebuie să-l public cumva.

– Ha ha, îmi place că nu te lași!

– N-am cum! am zis. Pentru asta m-am născut!

A fost o declarație cam pompoasă, care m-a luat și pe mine prin surprindere. Dar e adevărat. Eu cred că oamenii vin pe lume înzestrat diferit. Nu suntem toți Pavarotti, nici DiCaprio, nici Platon etc. Sigur, suntem unici în felul nostru, dar sunt foarte conștient că nu am înzestrarea naturală să cânt la nivelul lui Pavarotti și nu aș ajunge să fac asta oricât de mult aș munci.

Jamie Oliver gătește și face cooking shows. Să zicem că e și un talentat acordeonist. Ceva îmi spune că, dacă și-ar fi urmat pasiunea pentru acordeon, nu ar fi cunoscut popularitatea și admirația de care se bucură în calitate de bucătar. Foarte bine pentru el că nu a luat decizia greșită de a se dedica acordeonului, în loc să se dedice bucătăriei! Și-a găsit elementul în care avea cele mai mari șanse să exceleze .

Știu că dacă am vreo șansă să excelez undeva, doar în scris aș putea, la un moment dat, peste ani mulți. Și mai știu că la 6 ani citeam benzi desenate, înainte să încep școala, iar în clasa a IV-a am citit primul meu roman – Călărețul fără cap, de Mayne Reid, De aia mă gândesc că o fi vreo genă responsabilă pentru aplecarea mea timpurie și neîntreruptă spre cărți.

 

Încep anul literar 2015 de la următoarele premise:

Să vedem ce s-a mai întâmplat de la discuția cu prietenul meu până în prezent (în contextul în care în Februarie anul trecut mă apucam să strâng o sumă de povestiri publicate într-o formă oarecare – nu foarte finisată – aici pe blog, în scopul de a le aduce la un nivel mulțumitor și a da un volum de proză scurtă).

1. Am selectat povestirile și am mai scris și una sau două noi.

2. Pe cele vechi, le-am refăcut în cea mai mare parte. Pe unele le-am rescris cu totul, câteva au evoluat de la 3-4 pagini la 15.

3. Sunt în faza feed-back-ului de la prieteni. Mi-am făcut un sistem: aleg o povestire și mă gândesc cine ar putea să-mi dea un feed-back valoros despre ea, după care i-o trimit. Funcționează fantastic! Un prieten mi-a zis: băi, înțeleg ce faci, dar ăia ai tăi vorbesc prea elevat, știi și tu cum vorbesc ăia pe șantier… Ok, am notat. Pe urmă, altul: băi, povestirea inițială știu că m-a făcut să mi se zbârlească părul pe mâini – era noapte și ăla nu putea să doarmă și se muncea acolo, se gândea… și acum ce-ai făcut? l-ai scos la bere și ai făcut un dialog între ăia, care e fix pix, mă enervează, nu pot să-l citesc! Ok, am notat și asta.

4. Am început să mă documentez în legătură cu aspectele practice ale publicării unei cărți. Asta înseamnă că mă interesez care sunt editurile care se uită la debutanți / scriitori tineri etc. și care sunt pașii care trebuie parcurși pentru a ajunge pe rafturi, în librării. Înțeleg că va fi mult de muncă. Dacă aveți experiență în sensul ăsta și un sfat de dat, vă rog să-l dați!

5. Puteți vedea în imaginea de mai jos armele mele pentru anul literar 2015. Laptopul e același, dar agenda e nouă – și mai groasă ca anul trecut! În laptop zace de câteva luni romanul pe care speram să-l termin în 2014. N-a fost să fie și cred că mai durează cel puțin un an, dar mă gândesc la el tot timpul. Ceva se adună acolo, se sedimentează. (Am uitat de mașina de scris. Cred că mai stă o vreme în pauză…)

Cam asta e situația la început de an. Vă țin la curent, dacă vă interesează. Țineți-mi pumnii!

anul literar 2015

Will you have to http://writemypaper4me.org take care of them in any way
masina de scris 3

Mai scriu…

Prin Februarie, anunțam că mă apuc să pun la punct câteva povestiri publicate anterior pe blog, cu scopul de a le aduna într-un volum. Am selectat inițial peste 30. Credeam că va dura în jur de 2 luni să fac niște îndreptări stilistice, să rescriu niște pasaje, să le aduc în punctul în care să fiu destul de mulțumit de ele ca să le tipăresc. Au trecut 8 luni. Nu sunt gata.

S-a dovedit a fi mai greu decât mi-am imaginat, sau poate am avut mai puțin timp decât speram. La unele din povestiri am renunțat cu totul, după ce am făcut tot felul de îndreptări și mi-am dat seama că nu pot să le fac să meargă. La altele am păstrat ideea, dar am rescris absolut tot. La altele, ideea inițială a trecut în plan secund, planul de la început a fost înlocuit de alt plan, mai larg. O povestire de 5 pagini a ajuns să aibă 24. A apărut și o povestire cu totul nouă, poate mai apar, vom vedea.

Lucrurile stau așa, în momentul de față: lucrez la cea de 15-a povestire, mai am cam 10 din care cred că pot scoate ceva. Probabil vor fi peste 20 de povestiri, în final. Acum sunt în jur de 70 de pagini A4, cu Times New Roman de 12. Vor fi cam 120, poate, ceea ce poate să însemne în jur de 200 de pagini de carte. Cred că va fi suficient pentru un volum.

Am și un titlu de lucru: Povestiri fără parizer (as in no baloney…). E doar o glumă, deocamdată, voi vedea!

Când termin de lucru, voi începe să caut soluția cea mai bună pentru a publica. Sigur voi urca volumul și pe Amazon, cum am făcut și cu. Între timp m-am uitat puțin și la iBooks, prin care poți publica pe iTunes. Încă nu sunt lămurit, mai trebuie să lămuresc niște lucruri. Cel mai ambițios plan este însă următorul: traduc Povestiri fără parizer (sau cum va ajunge să se numească) în engleză și îl public și pe Kindle.

Cam atât. Back to work!

masina de scris 3

Make sure to get examples of things to do order-essay-online.net

Ochelaristul

Era prin Iulie, cam așa, că știu că se făcuse foarte cald și Roxana făcea într-una febră, dar zicea că e de la căldură și m-am chinuit aproape 3 zile cu ea până să mă lase să o duc la spital. O să-mi treacă, dragoste! zicea ea, nu pot să las copiii singuri acum, că Anamaria e cam mârâită și Răducu are meciuri în campionatul lui de baschet cu școala și trebuie să-i spăl și așa mai departe,  și trebăluia prin bucătărie ca să-mi arate că nu e mare lucru. Dar eu vedeam că îi e rău când veneam de la muncă, se ridica greu din pat și abia se putea ține pe picioare, iar piciorul nu se mai dezumfla. Într-un final, am dus-o la spital la noi în Vâlcea și ne-au trimis de urgență la București. Am trecut pe-acasă doar să iau niște bani, haine și o pijama, mă gândeam că poate o s-o interneze, iar ea nici n-a mai coborât din mașină. Am sunat-o pe soră-mea să vină să ia copiii la ea deocamdată și așa am plecat la București, iar pe drum am crezut că moare. Febră, frisoane, dureri îngrozitoare. Îi dădeau lacrimile și se ștergea la ochi pe furiș, să n-o văd eu în oglindă, că stătea în spate, cu piciorul ridicat pe banchetă. Piciorul se umflase, cred că era plin de puroi. Infecție mare. Am sunat un prieten, un fost coleg de liceu, care era în București de mulți ani. L-am întrebat cum să ajung la spitalul de urgențe, unde cumnată-mea cunoștea un doctor – cel mai bun, zicea ea, conferențiar doctor, șeful secției de nu știu ce. Cumnată-mea mi-a explicat la telefon: mergeți la doctorul Marcovici și spuneți-i că veniți din partea lui Alin Tudorache (bărbatul ei); îi duceți și voi ceva, vedeți ce luați, o sticlă bună de whisky, un cartuș de țigări, că el e de treabă, dar e cam ciubucar, îi place să primească; nu bani, dar ceva fin, un coniac, un whisky, cum v-am zis – și Doamne ajută, te-am pupat că nu mai pot să vorbesc, sunt la treabă acuma! Așa că nu știam cum să ajung, că n-a mai avut timp să-mi explice, și l-am sunat pe băiatul ăsta, un om extraordinar – a venit cu mașina și ne-a preluat de la Leu (până acolo știu să ajung, că vin drept de pe autostradă) și ne-a condus el până la spital.

Era cald de mureai, mergeam cu geamul deschis la mașină pentru că nu aveam aer condiționat, dar tot curgeau apele pe noi de căldură. Mi se rupea inima de Roxana. Pe urmă am ajuns la urgențe și a preluat-o medicul de gardă, am vorbit cu o asistentă – cum e, doamnă? zic eu – bine nu e! a zis ea, riscă să-și piardă piciorul. – Doamne ferește! zic eu, cum să-și piardă piciorul de la o înțepătură nenorocită?! că se înțepase într-o sârmă, nimic altceva. – Dacă veniți în ultimul moment! a zis ea. S-a infectat, să vadă domnul conferențiar ce e acolo…

Când am întrebat de acest doctor Marcovici, mi-au zis că dl. conferențiar vine mai târziu, după 12. Au luat-o pe Roxana pentru sânge și să-i facă analizele pe care le aveau ei de făcut pe-acolo, așa că am ieșit să caut ce mă învățase cumnată-mea. Am luat o sticlă de whisky de un milion și ceva, parcă Chivas, am luat și un cartuș de Kent și o pungă de cadou, să nu mă duc cu sacoșa de plastic, ca la piață. Când m-am întors la spital, am înțeles că venise conferențiarul, dar “era pe secție”. Am așteptat la ușa lui vreo jumătate de oră. În fine, a apărut, cu încă vreo 6-7 oameni în halate după el. Avea niște studenți în practică, sau așa ceva. Când s-a apropiat, l-am recunoscut imediat și am și tresărit, a fost chiar o supriză.

Nu-l știam după numele ăsta – Marcovici – dar îl știam după numele mic și imediat mi-am amintit de el, cu toate că nu-l mai văzusem de când eram copii și venea pe la noi, la țară. Cătălin îl chema. Era un puști subțire și timid. Și acum era subțire ca o umbră. Marele lui dezavantaj, când era mic, erau ochelarii. Din cauza ochelarilor, băieții din sat nu-l prea înghițeau deloc. Așa se întâmplă la țară cu copiii deștepți și bine crescuți, care vin de la oraș ca să stea la bunici în vacanță – nu toți se pot adapta, nu reușesc să vorbească pe înțelesul ălora din sat și să-și facă prieteni. El, cel puțin, nu reușea deloc, era cel mult tolerat și lăsat în pace.

Doctorul conferențiar a trecut ca un vârtej, vorbea cu studenții lui. Îl așteptau mai mulți pacienți. Pentru că pe Roxana încă o țineau cu rezultatele analizelor, am zis să nu mă grăbesc și să stau să-l prind mai liber. Am vorbit cu asistenta, i-am prezentat problema, iar ea m-a sfătuit să am puțină răbdare, că mă cheamă ea când se eliberează. M-am gândit că poate aștepta și ea măcar un pachet de cafea, dar nu am mai ieșit să iau, pentru că trebuia să aștept acolo, să fiu pe fază când mă putea primi. M-am așezat pe o banchetă și am pus ploconul lângă mine.

Sigur să-mi aminteam de acest Cătălin Marcovici. Sunt întâmplări din copilărie care îți rămân atât de bine în minte că vezi toate detaliile, îți amintești fiecare cuvânt, chiar dacă acum nu ți se mai par ceva ieșit din comun. Eu așa pățesc: în anumite situații, îmi amintesc chestii pe care le-am trăit mai demult, de parcă se potrivesc fix în momentul ăla, și-atunci îmi zic “asta e ca atunci când am pățit cutare lucru!”

În fine… Trebuie să fi fost tot așa, prin Iulie. O căldură cum n-am mai avut de mult, ziceau bătrânii. La noi la munte, să dormi noaptea fără plapumă, învelit cu o pătură subțire sau numai cu cearșaful?! Asta nu s-a mai pomenit de pe vremea Războiului! Ziua, soarele ardea ca focul, se usca iarba, atârnau frunzele ca rufele stoarse, pâraiele se subțiaseră și de-abia mai curgeau. Cirezile de vaci se băgau la umbră și căutau cu limba scoasă iarbă grasă, la marginea pădurii. Caniculă mare.

Cât să fi avut? Vreo 12-14 ani cred, că sigur nu terminasem gimnaziul și eram încă acolo, în sat. (Abia la liceu am plecat la Curtea de Argeș și mă mai întorceam doar în vacanțe.) În timpul zilei, eram pe la treburile obișnuite, cât ne lăsa căldura să ne mișcăm – coasă, lemne, fân, una-alta pe lângă casă. Câteodată plecam dimineața, pe la 5, după lemne. Făceam două drumuri până dădea căldura. Spre seară, ne strângeam vreo 10 băieți și plecam după viței, să-i aducem acasă înainte să ajungă cireada, ca nu cumva să sugă la vaci. Maică-mea începea de pe la 6 și ceva să strige prin curte: MĂ! Care te duci azi după viței?!? Nu-i răspundeam niciunul. Eu mă trânteam pe o pătură sub un măr din grădină sau mă ascundeam în camera bună, aia mai întunecoasă și mai răcoroasă, de deasupra beciului. Frate-miu era prin curtea școlii, la fotbal, sau prin grădini, la joacă. El și alți copii de vârsta lui nu aveau treabă cu căldura, alergau și se țineau de prostii toată ziua. Soră-mea era încă mică. Până pe la 6 jumate, mama se supăra pe noi și începea să ne caute care pe unde suntem, așa că plecam la deal de gura ei. Când nu aveam treabă a doua zi cu el, plecam călare pe Puiu și-i dădeam și lui drumul la câmp. În felul ăsta găseam vițeii mai repede. Dar de obicei mergeam cu gașca de băieți, fără nicio grabă, spuneam glume și ne tachinam între noi. De fiecare dată, cum urcam pe ulița mare, întrebam pe cine ne ieșea în cale: ai fost pe câmp? Viței ai văzut? Cam pe unde? Pe urmă ne opream la fântâna din gura uliții și mai pierdeam vreo 5 minute să scoatem și să bem apă și să ne-o turnăm în cap. Mai urcau și câteva fete după viței, dar separat de noi. Ne întâlneam pe câmp și glumeam cu ele. De multe ori, alea mai frumoase ne rugau pe noi să luăm la vale și vițeii lor. Îmi amintesc că pentru câte una, ca Narcisa a lu’ Măria lu’ Nae, era bătaie cine să-i aducă.

Când era Cătălin ăsta, Marcovici, pe la mătușă-sa în vacanța de vară, îl trimitea și pe el cu noi la deal. Săracul, el nici nu era în stare să deosebească vițelul lui de ai altora, îl confunda mereu. Băieții râdeau de el și îi spuneau înadins greșit: uite, ăla e al tău! Dacă era Elvis cu noi, nu-și permiteau, pentru că ăștia doi erau într-un fel verișori și Elvis trebuia să aibă grijă de el și-i lua apărarea. Dacă nu se nimerea să vină Elvis cu noi în seara respectivă, aduceam eu și vițeii lui – sau el pe-ai mei, când lipseam și eu și frate-miu – pentru că eu și Elvis eram vecini și cei mai buni prieteni, nu exista să aibă unul nevoie și celălalt să nu sară să-l ajute. Așa că de dragul lui îl ajutam și pe ochelarist să găsească vițelul lu’ tanti Linuța.

Era și greu să-l placă cineva pe acest Cătălin, dacă stau bine să mă gândesc. Și nu neapărat din cauza ochelarilor. Erau mai multe lucruri care nu ne conveneau la el. Noi eram pe la treburi, de exemplu mergeam la coasă, ne trezeam la 5 și plecam cu căruța. Ca și la lemne, intram în iarbă și trăgeam tare până să dea soarele, așa că la 9-10 eram deja rupți de oboseală. Tații noștri lucrau pe la diverse exploatări forestiere, plecau și ei de dimineață și veneau seara, treburile rămâneau pe frații cei mai mari. Doar când mai dădea Dumnezeu câte o țâră de ploaie aveam noroc și dormeam până târziu. El, în schimb, Cătălin Marcovici, stătea pe-acasă toată ziua, că nu-l punea nimeni la treabă. Asta îl făcea cumva să pară fetiță, inclusiv Elvis avea părerea asta. Cum să stai toată ziua în grădină la umbră, să citești și să nu pui mâna pe nimic?!

Altfel, el era un copil foarte cuminte și plăpând, așa mi-l amintesc. Avea pielea atât de albă și mâinile atât de subțiri și moi că nu-ți venea să crezi. Elvis a văzut la un moment dat, nu știu cum s-a ajuns la asta, cât de mult își poate îndoi degetele de la mână în spate, spre dosul palmei. Cu mâinile lui bătătorite și înțepenite de muncă, Elvis nu a putut să le îndoaie la mai mult de 20-30 de grade. Copilul ăsta, în schimb, era atât de elastic încât le îndoia mai mult de 90 de grade, aproape își atingea dosul palmei cu vârfurile degetelor și am crezut c-o să-și rupă mâna! Iar chestia asta nu era singura lui ciudățenie. Prin tot ce făcea, prin felul în care vorbea, era altfel decât noi. Era moale și tăcut, îi era rușine de fete, nu juca fotbal, deși stătea pe-acolo și se uita la noi, când jucam, nu știa să sară gardurile în viteză, mai mult te încurca dacă îl luai după tine la furat de cireșe sau de mere, nu se scălda în bâltocurile noastre dacă era apa prea rece, iar dacă intra totuși în apă, nu se usca  la foc, ca să nu miroasă a fum. Era exact pe dos față de toți băieții de la țară, cu care am crescut împreună. Mie nu-mi păsa, pentru că pe mine nu avea cu ce să mă încurce și, în primul rând, era vărul lui Elvis, așa că îi mai luam apărarea când alți copii glumeau prea mult pe seama lui, dar cu siguranță nu era din lumea noastră și nu se potrivea acolo. De altfel, Elvis îmi spusese că nici lui nu-i plăcea la țară, așa că mă și întrebam de ce-l mai aduceau.

Mai toată lumea râdea de el. Era și ușor, pentru că nimănui nu-i era frică de el, nici celor mai mici. Mai ales ei, nu scăpau nicio ocazie să se ia de el. Circula gluma aia tâmpită, cine a crescut la țară o mai știe, cu un moț de iarbă țepos ca spicul, pe care-l rupeai puțin la jumate, dinainte, și îl țineai în mână. “A fost taică-tu-n război?” era întrebarea inițială, deși noi eram prea mici ca vreunul din tații noștri să fi prins vreun război. Indiferent dacă ziceai Da sau Nu, concluzia era: “Uite-așa i-a zburat capul!” și, cu un bobârnac, moțul de iarbă țepos zbura la câțiva metri depărtare și cădea prin iarbă. Odată, cineva i-a făcut gluma asta puștiului ochelarist. El, care era mai cuminte ca o fată și îi era frică să sară în bâltoc să înoate (deși apa nu trecea de piept), când a auzit-o pe asta cu “uite-așa i-a zburat capul!”, s-a înroșit la față și a strigat:

– Idiotule! Așa o să-ți zboare ție capul!

Asta a fost o surpriză pentru toți. Eram pe malul pârâului, foarte probabil duminica, mulți copii, fete și băieți deopotrivă. Eu așa îmi amintesc scena. Băiatul care făcuse gluma s-a simțit jignit – tocmai pentru că erau fete prezente, dar mai ales pentru că jignirea venea din partea lui Cătălin, fetița cu pantaloni. A început un mic scandal, îmbrânceli, chestii copilărești. Ochelarisul, ce să vezi, era și el furios, strângea pumnii lui mici și se vedea că tare ar fi vrut să sară la bătaie, dar îi era frică. Celălalt în schimb a luat inițiativa și l-a împins, de a căzut în fund.

– Bătaie! Bătaie! au strigat toți băieții și s-au strâns în jurul lor.

– Nu are rost să mă bat cu tine! a spus ochelaristul. Dar ești un prost, asta ești!

Avea lacrimi în ochi și abia vorbea, de frică și de emoție. Parcă-l văd.

Nu mai știu ce și-au mai zis, dar ochelaristul a încasat vreo două perechi de palme până să-și dea seama ce se întâmplă cu el, după care celălalt l-a împins, așa îmbrăcat cum era, în apă și i-au căzut ochelarii. Eu fiind în bâltoc, i-am pescuit repede, înainte să se ducă la fund și să călcăm pe ei. Erau niște ochelari cu rame mari, prea mari pentru fața lui de șoricel. Băieții au început să-l stropească și își băteau joc de el, iar el stătea în mijlocul bâltocului, fără ochelari pe nas, roșu de rușine, plângând pe tăcute. Singurul avantaj pe care l-a câștigat după baia forțată a fost că nu mai deosebeai lacrimile lui de stropii de apă. Asta a durat câteva minute. Pentru moment, știu sigur că eu nu mi-am bătut joc de el, dar nici nu am intervenit. Era singur. După ce a mai plâns o vreme, puștiul ochelarist ne-a strigat:

– Sunteți niște nenorociți! Țărani fără minte! Coada vacii!

Unii au râs. Alții s-au enervat și au vrut să-l bată ca să se învețe minte. Toată treaba asta a durat până a apărut Elvis și s-a înfipt în mijlocul nostru. Când a aflat cum a început toată povestea, Elvis s-a repezit la autorul glumei și i-a dat un picior zdravăn în burtă. Fără niciun cuvânt, băiatul s-a ridicat de pe jos și a luat-o la fugă. Nimeni din cei de vârsta noastră nu era pe măsura lui Elvis, poate în afară de mine. Deși era mai puternic, eu eram mai viclean. Nu ne bătusem niciodată, eram cei mai buni prieteni.

– Tu dă-i ochelarii înapoi! s-a răstit la mine.

Bineînțeles că nu avea dreptate să se răstească așa, mai ales că eu făcusem o faptă bună și îi recuperasem din apă.

– Vorbește frumos! am zis eu. Vezi că te iei de cine nu trebuie!

– Mă iau de cine am eu chef.

Elvis era un băiat foarte bun, dar avea un mare defect – era foarte certăreț și foarte impulsiv. Așa e și acum, nu are niciun pic de răbdare, așa e firea lui. Pe mine, pe de altă parte, să nu mă fi pus nimeni la punct, în afară de taică-miu, că nu răbufneam imediat. Mai ales dacă nu eram vinovat – niciodată n-am suportat nedreptatea. Nu mai știu exact ce prostii am mai zis atunci, cum ne-am mai umflat piepturile ca doi cocoși și ne-am întărâtat. Desigur că fiecare dintre noi se alimenta și mai mult din cauza atitudinii celuilalt. Inevitabil, am ajuns la bătaie. I-am aruncat ochelarii lui Cătălin, care i-a scăpat pe jos, și m-am pregătit de luptă. Știam că Elvis e mai puternic, așa că mi-am dat seama că șansa mea era să stau departe, să nu-l las să mă prindă cumva în brațe. Mă învârteam în jurul lui și încercam să-l țin la distanță cu picioarele. Îmi bătea inima cu putere, simțeam cum mi se dădea stomacul peste cap. Eram și nervos, pentru că el nu ar fi trebuit să-mi vorbească așa, fără să întrebe ce și cum, și pentru că fetița cu pantaloni nu intervenise să clarifice lucrurile, cum ar fi trebuit, iar eu eram prea mândru ca să mă justific, dar eram și supărat pe mine însumi, la fel de tare ca pe Elvis, pentru că ajunsesem tocmai noi doi la bătaie. Simțeam că e un lucru urât și deja îmi părea rău. Băieții, în schimb, săreau și strigau în jurul nostru, ceea ce făcea imposibil să mai dăm înapoi – toată lumea ar fi zis că ni s-a făcut frică. Se adunaseră toți, nu mai făcea nimeni altceva decât să se uite la noi și să strige, să-i cheme și pe alții să vadă: – Mihai se bate cu Elvis! – Nu te cred! – Vino să vezi!

Am schimbat câteva lovituri, din câte țin minte, până la un moment dat când, într-un moment de tăcere al galeriei care ne încuraja să ne rupem captele, s-a auzit un vâjâit și în secunda următoare Elvis s-a întors cu spatele la mine și am văzut că îi curgea un firicel de sânge din cap. Băiatul de mai devreme, cel care îi aruncase lui Cătălin ochelarii în apă, se răzbunase de la distanță cu pietre și nimerise din prima!

Elvis era amețit din cauza loviturii și avea o umflătură în partea dreaptă, deasupra urechii. Era tuns foarte scurt, umflătura se vedea foarte bine. Imediat, am fugit după puștiul care aruncase cu piatra. N-am reușit să-l prind și m-am întors. Elvis se spălase pe cap în apa rece a pârâului și își mângâia umflătura. Îi alungase pe curioșii din jurul lui. După o vreme, am rămas pe malul pârâului doar eu cu el și cu ochelaristul pe care sărise să-l apere. Câțiva coinaci mai mici ca noi se bălăceau în bâltoc, iar cei mai mulți băieți plecaseră.

– Să vezi ce omor îi dau eu lu’ ăla când îl prind! a exclamat Elvis.

– Las’ că vede el diseară! am zis. Nu trebuie să meargă diseară după viței? Crede el că scapă?

Elvis își udase tricoul în apa rece a pârâului și îl ținea deasupra umflăturii.

– Să vezi ce scandal îmi face mama acasă! zice. Se vede tare?

– Se vede, se vede…

– Dar ce vină am eu?…

Pe urmă am tăcut și am stat acolo. Era foarte frumos, liniște și răcoare. La un moment dat, puștiul ochelarist a zis:

– Nu el mi-a luat ochelarii. El mi i-a scos din apă, că mi-au căzut când m-au aruncat alții.

Îi luase prea mult timp să-și facă curaj și să dea o explicație în apărarea mea, iar faptul era consumat – mă bătusem cu Elvis din cauza lui, așa că nu l-am mai băgat în seamă.

– Cine te-a aruncat în apă? l-a întrebat Elvis.

– Nu știu, mai mulți.

– Ai bubatului!…

Apoi iar am tăcut. Elvis nu a zis nimic către mine, dar era clar că-i pare rău că a sărit la bătaie, deci legătura noastră se restabilise cumva de la sine și eram din nou cei mai buni prieteni. La un moment dat, puștiul ochelarist a zis că-l așteaptă la masă și a plecat, așa că am rămas doar noi doi pe malul pârâului. Copacii erau încremeniți în soare, nu tremura o frunză, nicio adiere, dar lângă apă era totuși răcoare. Stăteam pe câte un bolovan și aruncam pietricele în bâltoc.

– De la ce s-au luat de el? m-a întrebat Elvis.

– Marius ăsta de te-a lovit cu piatra i-a făcut jocul ăla cu “a fost taică-tu-n război” și când a zis “uite-așa i-a zburat capul!” ăsta al tău a sărit la bătaie și ne-a făcut pe toți țărani proști.

– Tata lu’ băiatu’ ăsta e bolnav, e în spital, a zis Elvis. Cică are cancer. Știi ce-i aia cancer?

Îmi amintesc foarte clar când m-a întrebat asta. Am dat din cap că nu, nu știu.

– Nici eu nu știu, dar cică nu e bine. Am auzit că e MORTAL!

– Ei da?

– Nu mai scapă, înțelegi? Moare.

– De unde știi?

– Cică maică-sa, adică sora lu’ tanti Linuța, s-a măritat cu unu’ de la București. Ăla e tata lu’ Cătălin. Și ăla cică are cancer, zice că o să moară. Am auzit aseară cum vorbeau. L-a lovit dintr-odată și acum nu se mai poate face nimic…

– Cine vorbea?

– Maică-mea și cumnată-sa, tanti Linuța.

N-am mai zis nimic. Pentru prima dată în viața mea, am fost pus în fața ideii că tatăl meu ar putea să moară. Sigur, nu era încă timpul și el părea sănătos și puternic, dar uite că bolile astea te lovesc dintr-odată și nu se mai poate face nimic! Gândul ăsta mă făcea să tremur. Tata pleca în fiecare dimineață, inclusiv sâmbăta, să lucreze la șantier. Lucra la defrișări, pentru drumuri forestiere. Câteodată lipsea mai multe zile de-acasă, dar când venea nu uita niciodată să ne aducă mie și lui frate-miu câte ceva, cât de mic. În ziua aia mi-am dat seama că treaba asta ar putea să înceteze, taică-miu ar putea să nu se mai întoarcă acasă și atunci nu ne-ar mai aduce nimic. Nici nu l-am mai vedea duminică dimineața, înainte să plecăm la biserică, cum se bărbierește în curte, sub măr. Atunci mi-a părut rău de Cătălin Marcovici și pentru prima dată am reușit să mă pun cumva în locul lui, să înțeleg puțin ce simte. Copilul nici măcar nu-și dorea să fie acolo, la țară, era mai mult sau mai puțin forțat. Iar noi ne băteam joc de el pentru că nu era ca noi.

Într-un mod ciudat, în urma unor procese de gândire subconștiente, după vacanța în care a avut loc întâmplarea asta, am început să mă țin mai serios de carte. Cătălin a mai venit de la noi în vacanță și am stat de vorbă de câteva ori. Nu aveam prea multe să ne spunem, dar ne salutam oarecum cu simpatie și schimbam câteva cuvinte. Peste câțiva ani, n-a mai venit în vacanțe. Eu am plecat la Vâlcea să fac liceul, iar Elvis a făcut o școală de meserii și până la urmă a rămas în sat. Eu m-am mutat definitiv la Râmnicu Vâlcea. Aproape în fiecare săptămână merg să-i văd pe-ai mei, care sunt bine, sănătoși, mulțumesc lui Dumnezeu!

Asistenta a ieșit și m-a chemat în cabinet. Am intrat cu punga în mână. Amintirile s-au evaporat, acum era vorba de Roxana. Am aruncat repede o privire. O cameră destul de mare, albă și curată. Mirosea a lavabilă, cred că fusese zugrăvită nu demult.

Doctorul Marcovici stătea la biroul lui și scria ceva.

– Bună ziua, domnule doctor! am zis, iar el m-a salutat ușor din cap, fără să se întrerupă. Din partea…

– O secundă, a zis el, aveți puțină răbdare!

Am așteptat cuminte. Nu știam ce să fac cu whisky-ul pe care îl adusesem, așa că deocamdată am rămas cu punga în mână.

– Da, a spus doctorul, când a terminat de notat. Deci înțeleg că dumneavoastră aveți o problemă cu soția?

I-am spus pe scurt cazul și i-am explicat cine ne-a recomandat să venim la dumnealui.

– Stai liniștit, o să fie bine! Dar ia stai așa, că eu te știu de undeva! De unde te știu?

– Din Rădăcineni, poate? Din copilărie…

– Așa, sigur. Îmi păreai cunoscut de cum te-am văzut, dar nu-mi dădeam seama…

– Și eu v-am recunoscut. Aveți un văr mai de departe, Elvis Mateescu.

– Sigur că da, cum să nu. Mai știi ceva de el, ce face? N-am mai vorbit de mult.

– E bine. Are familie, copii.

– Tot acolo, în sat?

– Da, a rămas acolo.

– Și tu?

– La Râmnicu Vâlcea.

– Bravo, foarte bine! Păi, bine, hai să ne ocupăm de soție, să vedem ce și cum. Mergem să o vedem, hai cu mine!

– Știți, am zis că…

Am ridicat punga mea cu whisky la vedere.

– Hai, domnule, vezi de treabă!

– Nu, vă rog! În amintirea…

M-am oprit, poate că amintirile lui cu mine nu erau chiar plăcute. Am pus punga pe birou și am terminat cu ea.

– Dom’le, n-auzi să iei asta de-aici! Ne supărăm. Hai, în momentul ăsta!

Am ieșit după el, cu punga după mine. Dintr-o dată mă simțeam foarte fericit și aveam convingerea că Roxana se va face bine.

 

o povestire despre un ochelarist