Am mai publicat o carte pe Amazon

Am publicat din nou o carte pe Amazon. Ca să citez un important filosof francez: Ups! I did it again! (Again pentru că a existat Vintage.)

De data asta e vorba de un volum de povestiri. Titlul: Sigur va fi bine.

Are și el povestea lui. E mai jos, în câteva cuvinte. Dar mai întâi vreau să explic de unde se poate comanda volumul și cât costă.

carte pe amazon

Poți să comanzi cartea de pe Amazon UK. În State nu știu de ce încă nu e disponibilă, dar nu contează prea mult, pentru că oricum ar fi mai scump.

În ce privește UK, am setat prețul de cumpărare cât mai aproape de minim (mi se impune un prag minim pentru prețul de listă), adică 5 lire. Transportul din UK însă dublează acest cost, astfel încât volumul ajunge în România la 11,33 lire, adică aproape 70 de lei. E scump, așa că m-am gândit la o soluție să mai scad prețul ăsta.

Create Space (partenerul Amazon prin care publici efectiv) îmi dă dreptul să comand exemplare de autor. La 10 exemplare comandate de pe Creae Space, o carte ajunge să coste în jur de 6 dolari, cu tot cu transport. Prețul ăsta e cu siguranță în zona prețului de raft de la librărie. Așadar, dacă vreți o carte, e mai ieftin să o comandați direct de la mine.

Acum povestea volumului:

Prin 2013, lucram de zor la un roman și-mi intrase în cap că vreau să public. După câteva luni, mi-am dat seama că nu voi fi mulțumit prea curând de romanul respectiv, așa că am hotărât să asamblez repede un volum de povestiri, alese pe sprânceană din cele publicate aici pe blog. Am ales vreo 30. După ce le-am luat la puricat, au rămas 20, pe care am început să le îmbunătățesc. Și le-am îmbunătățit vreo 2 ani, până le-am rescris cu totul, astfel încât nu mai au mare lucru nimic în comun cu versiunile lor inițiale. Au apărut și povestiri noi, au mai picat din alea vechi la triaj. Au rămas în cele din urmă 19 bucăți, care se întind pe 170 de pagini. Mie îmi plac. :)

Prietenul meu Bogdan m-a convins că ar fi important să public la o editură. Am scris câteva mailuri, m-am interesat cum se face. Editurile n-au răspuns. Nu știu dacă au citit și nu le-a plăcut sau nu au citit deloc. Treaba lor. Eu am fost prin librării și am răsfoit câteva cărți le unor autori români, proaspăt ieșite din tipar. Unele mi s-au părut bune, altele deloc. Ca-n viață… Totuși, am rămas cu convingerea infatuată că povestirile mele merită citite într-un volum.

Am rugat, la un moment dat, pe cineva să-mi scrie o prefață. Pe urmă am mai rugat pe cineva. Pe urmă, după cum m-am plictisit de căutat editură, așa m-am plictisit și de așteptat după prefață, și m-am hotărât să arunc odată povestirile astea pe Amazon. Am scris eu câteva cuvinte pe coperta spate, că oricum știu cel mai bine despre ce e vorba.

Să publici o carte pe Amazon are avantaje și dezavantaje.

Avantaje:

  1. Cartea ta apare în câteva zile pe cea mai mare librărie online din lume.
  2. Ai deplin control asupra conținutului și designului.
  3. Ai un relativ control asupra prețului (există un prag minim al prețului de listă).
  4. Procesul e foarte ușor de parcurs. Am mai scris despre asta cu ocazia precedentă.
  5. Te manifești literar și ecologic, pentru că sistemul pus la punct de Amazon prin Create Space este print on demand. Deci se taie mai puțini copaci. :)

Dezavantaje:

  1. Nu ești în librării.
  2. Costurile pentru expedierea în România sunt relativ mari.

În privința primului dezavantaj, m-am împăcat rapid. Nu mă mai interesează să mă citească multă lume. Nu pentru asta scriu. N-am timp să mă ocup să devin un scriitor de succes. Scriu pentru prietenii apropiați și le mulțumesc că mai citesc ce le trimit și îmi mai spun o vorbă de încurajare. Scriu pentru că e important pentru mine să pun niște lucruri în discuție, să fac să circule niște povești. În volumul ăsta sunt multe conversații la bere, multe discuții la masă, multe povești sau vorbe ciudate auzite de la te miri cine. Sunt ale noastre, după cum volumul ăsta sper să devină și el al nostru, dacă aveți timp să-l citiți.

Am încercat să țin al doilea dezavantaj sub control. Vezi calculele de preț de la începutul articolului. Și dă un semn dacă vrei cartea!

Cel mai bun scurt metraj pe care l-ai vazut in viata ta

Nu-mi place să mă laud. Nu-mi stă în caracter. Sunt un om modest, plin de bun simț, îmi cedez locul în metrou nu doar în fața unei bătrâne cocoșate de sacoșe, ci și în fața unui cocalar mătăhălos. Nu-mi place să vorbesc despre mine, nu-mi place să folosesc verbe la persoana I. Îmi repugnă să-mi înșirui calitățile în descrieri elogioase, consider că nobil și sănătos este să las faptele să vorbească. Cum ar fi acest scurt metraj de mai jos…

În fine, cu toată modestia și discreția mea binecunoscute, vă rog să-mi permiteți să-mi laud măcar prietenii. Regizorul (Cristian Pop), actorii (Vasile Onica, Dragoș Olaru), operatorul (Tudor Platon), sunetiștii (Alexandru Popescu și Cristian Nunu), producătorul (Roxana Rădeanu) și editorul (Bogdan Orcula) sunt oamenii care care au făcut posibilă această bijuterie cinematografică, acest scurt metraj sublim, această chintesență a sâmburelui de adevăr care dospește în străfundurile stimei de sine a fiecărui ego măcinat de întrebări existențiale.

Îți spun cu mâna pe inimă: după ce vei vedea PRĂJITORUL DE PÂINE, vei putea spune și tu cu mâna pe inimă că este cel mai bun scurt metraj cu scenariul scris de mine pe care l-ai văzut în viața ta.

Unde și când poți să-l vezi? Pe 3 Decembrie, de la ora 20, în competiția festivalului de film CineMAiubit, la U.N.A.T.C. I.L. Caragiale, adică aici.

Vreau doar să amintesc că, lăsând la o parte dăruirea și profesionalismul cu care au lucrat cei menționați mai sus la realizarea filmului, nimic nu ar fi fost posibil fără scenariul scris de mine.

Eu am scris scenariul la filmul ăsta, da? Vă rog să rețineți această simplă remarcă…

E DE NE-RATAT!

Later edit: Vasile Onica a primit la CineMAiubit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, pentru rolul tânărului din Prăjitorul de pâine, film pentru care eu am scris scenariul.

Cum ar fi aratat moartea unui motociclist pe vremea lui Stefan cel Mare?

Într-o seară ploioasă de Octombrie, Manole Păr-Negru, zis Jder, se întorcea de la o cinstită adunare, la care avusese de purtat vorbă de taină cu mai mulți comiși, staroști, căpitani și  alți oameni de încredere ai lui Vodă. Comisul fiind peste poate de grăbit, a trimis înainte, prin târgul Sucevei, o ceată de călăreți, spre a face drum alaiului său, astfel încât domnia sa să poată zbura pe ulițe în caleașca sa leșească.

Un călăraș mai tinerel, dornic să facă pe plac stăpânului său, nu și-a putut struni calul în galop, iar acesta – nefiind nici cumsecade potcovit – a alunecat pe niște lemne lăsate cam în drum și a căzut într-o groapă, aruncându-și călărețul din șa. Tânărul oștean și-a frânt gâtul, unde mai pui că animalul a venit peste el și l-a strivit într-o clipită.

Întristat de moartea călărașului, comisul Manole – om cu frica lui Dumnezeu – a trimis mamei aceluia zece claponi, o vită și o oaie, să aibă pentru pomenire.

Cam așa ar fi arătat moartea unui motociclist pe vremea Marelui Voievod Ștefan al Moldovei. Un oștean neînsemnat ar fi pierit strivit de cal, iar stăpânul său – în caz că ar fi fost mai omenos din fire – i-ar fi trimis sărmanei sale mame un mic ajutor. Vremurile erau mai aspre, oamenii erau mai aprigi. Viața unui om valora mai puțin, iar speranța de viață era mult mai mică.

În zilele noastre, ne-am obișnuit să credem că viața unui om valorează mai mult. Nu mai punem oamenii în situații în care riscul de a-și pierde viața crește nejustificat. Considerăm că nu e moral să facem asta. Nu este nici legal – avem legi în acest sens, legi făcute pentru protejarea tuturor cetățenilor țării.

Ei bine, se pare că viața unui om nu valorează chiar așa de mult. A murit un polițist care făcea parte din coloana oficială a ministrului de Interne Gabriel Oprea – era deschizător de coloană. O parte importantă a presei tace. Realitatea, Antena 3, Romania TV – televiziuni de știri – ignoră subiectul de zile bune. Realitatea dă doar linkuri către Can Can și Libertatea, unde găsești articole semidocte cu titluri bombastice care nu spun nimic. Antena 3 ia poziție față de “retorica cretinoidă de pe Facebook“, prin Mircea Badea – apărătorul decenței și al dreptei măsuri.

Altă parte a presei vorbește și pune întrebări, cu mai mult sau mai puțin aplomb. Scriu și vorbesc Digi24 – cred că primii și cei mai atenți la subiect, Hotnews, Mediafax, Gândul. Poliția răspunde la întrebări după vreo două zile. Oprea nu zice nimic. Premierul își exprimă azi condoleanțele, la ședința de Guvern – și aruncă niște săgeți spre administratorii drumurilor.

Desigur, despre subiect nu am aflat la TV, ci de pe bloguri. Vlad Petreanu urmărește îndeaproape ce se întâmplă – aici și aici.

De ce e important de urmărit? Pentru că se pune următoarea problemă: avea sau nu ministrul Oprea dreptul să meargă prin oraș cu coloană oficială, în acea dată, la acea oră? S-au respectat sau nu legile și procedurile? Omul care a murit a avut ghinion sau a căzut victimă unei practici aberante a puterii căreia șefii și colegii lui nu au fost capabili să i se împotrivească la timp? Pentru că sunt voci care spun că armate de polițiști stau la dispoziția ministrului de Interne ca să-i facă coloană oficială ÎN FIECARE ZI. Or, legea spune că doar Președintele, Primul Ministru și președinții celor două Camere ale Parlamentului au dreptul la coloană oficială, iar restul demnitarilor români doar în situații de urgență.

Acum opinia publică vrea să știe (sau nu vrea?) care a fost situația de urgență care a justificat deplasarea în seara de marți a ministrului Oprea cu coloană oficială. Ca să fie clar dacă azi, în București, se moare ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.

O povestire care n-a ajuns pe lista scurtă

Am cam încheiat lista de povestiri pe care îmi propun să le public într-un volum. Mai am de finisat niște lucruri, mai am niște replici de făcut să sune mai natural. În principiu, nu mai am modificări mari, pot să spun că sunt la 95%. Urmează problema spinoasă a găsirii unei edituri sau, cine știe, alegerea publicării independente, care nu mi-e clar cât ar fi de înțeleaptă și viabilă.

Până una-alta, una din povestirile pe care le-am refăcut pornind de la ceva ce am publicat deja aici pe blog este cea de mai jos. Ea nu a mai ajuns pe lista scurtă, adică e prea slabă pentru a fi inclusă în volum. Povestirea inițială (din Noiembrie 2012) e aici.

 

Caută mașina prin ceață

Vampiru e programator de meserie și se laudă mereu ce tip organizat și meticulos e el, își face liste cu taskuri pentru orice nimic, folosește Google Apps și își pune remindere la telefon să nu uite să cumpere Cola, estimând cu câteva ore înainte cam în ce moment se va afla lângă un supermarket și îi va fi sete. Vampiru se mai laudă că el are un metabolism special, pe care medicii nu-l pot elucida, în sensul că îi ajunge mai puțin somn decât oricărui om de pe planetă, fără să fie insomniac, fără să aibă vreo boală. Eu sunt ca bateriile alea performante, zice Vampiru, alea care au nevoie de jumătate de oră ca să se încarce. Dar bateriile astea lithiu-ion, minuni ale tehnologiei, bagă în ele curent electric, nu cola și țigări, ca Vampiru. Deși nu știu cu ce se încarcă, ficatul lui se pare că sfidează legile naturii și se prezintă, din punct de vedere medical, într-o formă impecabilă, de manual. E adevărat că Vampirul e slab ca un făcăleț și că are mereu cercuri vineții în jurul ochilor, dar pe dinăuntru se pare că e mai sănătos ca mine și ca tine, deși se odihnește foarte puțin. Noi îi spunem mereu: mai pune bre mâna și mai dormi, că belitul ochilor la monitor nu e odihnă! Fiecare doarme cât are nevoie! e replica lui standard. Și pe urmă se laudă: încet-încet, cred că voi ajunge să dorm două ore din 24, ca Machiavelli.

Ok. Să vedem acum ce-a pățit Machiavelli al nostru azi-dimineață!

Aseară am fost la băut cu el, cu Gelu și cu Mops, am râs și am dat niște beri peste cap și ne-am mai întâlnit cu niște amici, am ținut-o așa până foarte târziu. Bineînțeles, Vampiru a băut numai Cola și a sudat aproape două pachete de țigări, iar la 5 dimineața a insistat să ne ducă pe toți acasă. Gelu stă în Drumul Taberei, Mops prin Titan, iar eu în Pipera, deci ar fi trebuit să mă plimb cu ei prin tot Bucureștiul și să mă lase ultimul. Am zis pas, pentru că eram prea rupt, și m-am urcat într-un taxi. Mops și Gelu au zis că iau și ei un taxi, ca să-l scutească de plimbare, dar Vampiru o ținea pe a lui că el nu e obosit, pentru că a lucrat non-stop în ultima săptămână la un joc online și a trecut de un prag dincolo de care nu mai poate să adoarmă. Așa că a rămas să-l ducă mai întâi pe Gelu, pe urmă pe Mops, iar într-un final să se ducă și el acasă, în Berceni.

La 7.30, mă sună Vampiru și mă trezește din somn.

– Da, mă! zic speriat. Ce-ai pățit?

– Băi! face Vampiru.

– Ce e mă?

– Pana mea! Nu pot să cred…

– Ce-ai mă, ai pățit ceva?

– Băi! Mi-au furat mașina!

– Ce zici mă?

– Mi-au furat mașina!

– Cine?

– Nu știu, frate, hoții!

– Hai mă… Faci glume proaste? Sunt rupt de somn…

– Băi, mi-au furat mașina, clar. Nu mai e unde am parcat-o, a dispărut!

– Unde ai parcat-o?

– Unde parchez de obicei, am locul meu lângă scară.

– Ți-au furat-o din fața blocului?

– Din spatele blocului.

– Mă rog… de-acolo de lângă casă…

– Da, man! Ce fac? Sun la Poliție?

– Ce faci… Hmm, întâi și-întâi o cauți bine.

– O caut de juma de oră. Nu e, mi-au furat-o!

– N-are logică!

– De ce?

– Băi Vampirule, cine să-ți fure ție mă cotiga aia de Logan acuma, duminică dimineața? Poate ai uitat-o descuiată? Cu motorul pornit, cumva?

– Cotigă, căruță, cert e că a dispărut. Și nu, n-am uitat-o descuiată sau cu motorul pornit!

– Poate a plecat maică-ta cu ea!

Vampiru locuiește cu maică-sa și nu vrea nici mort să se mute singur, deși are bani și își permite.

– Exclus, zice el, maică-mea e la țară de vineri, eu am dus-o!

– Poate s-a întors și a plecat cu ea.

– Exclus, am vorbit mai devreme cu ea la telefon, face zacuscă acolo la țară.

– Acuma la 7 dimineața?

– Treaba ei!

– Auzi băi tâmpitule, dar tu de ce ești la ora asta treaz și-ți cauți mașina prin fața blocului, în loc să bagi câteva ore cornul în pernă?

– În spatele blocului, man! Acolo am locul meu, lângă scară.

– Ok, în spatele blocului. Ce-ți trebuia mașina, la ora asta?

– Vreau să plec la Brașov.

– La Brașov? Ce cauți la Brașov?

– Nu contează… E  o conferință pentru programeci, n-am somn, m-am hotărât să mă duc acolo. Dar n-am cu ce să mă duc!

– Eu zic mai bine să te culci, că ești zombie de oboseală. Când te trezești, îți amintești unde ai parcat-o și gata.

– Vrei să te-njur? Nu înțelegi că a dispărut? Am ajuns acasă, am ațipit o oră, sunt complet refăcut, vreau să plec. Când am coborât, nu mai era mașina!

– Băi, fii atent! Părerea mea e s-o cauți mai bine. Văd că e ceață afară. Poate ai trecut pe lângă ea. Sau, cel mai probabil, poate ai uitat unde ai parcat-o. Refă în minte traseul…

– Parchez lângă scară. De 3 ani de zile parchez în exact același loc, care e locul meu plătit. Lasă-mă-n pace cu traseul tău!

Ce om! M-a trezit după două ore de somn și tot el se ia de mine.

– Oi fi parcat la altă scară, zic.

– Oi fi dormit în altă casă, te pomenești! Ai vreo idee cum se procedează sau mă iei la mișto?

– Nu moșule, sincer nu te iau, dar mi-e greu să cred că ți-a furat cineva Loganul, așa în două ore. Uite, de fapt am o idee. Sună-l mai bine pe Gelu. El o să-ți spună ce ai de făcut și măcar pe el o să-l asculți, că pe mine văd că nu vrei.

– Bine. Hai pa!

Închid și pun telefonul pe silențios, să nu mă mai trezească nimeni. Dorm câteva ore, mă ridic complet refăcut și pun de o cafea. Mă uit la telefon. Vampiru nu a mai sunat, dar am două apeluri de la Gelu și un mesaj: sună-mă când te trezești! Îl sun.

– Hai noroc, mă!

– Salut! zic. Și-a găsit Vampiru mașina?

– Ai făcut ochi? zice Gelu. Ca să-ți povestesc…

– Hai, zi! fac eu, curios. Stai să-mi fac cafeaua. Te pun pe speaker, dar sunt cu tine, te aud, te ascult.

– Fii atent, începe Gelu. Mă sună Vampiru de vreo 10 ori, pe la 8 fără ceva. Tot vibra telefonul, era sub mine și mă gâdila, dar eu visam că înot în mare și că mi-a intrat un pește în chiloți. În fine, îi răspund într-un târziu și îmi zice că a vorbit cu tine, că tu nu vrei să-l ajuți, că i-au furat mașina, turuia ca o mitralieră. Zic: mi se pare dubios, miros o farsă de neam prost. El se jură că nu și mă roagă să-l învăț ce să facă. Omu’ chiar era îngrijorat! Zic, bine mă, hai că vin până la tine să vedem ce și cum. Mă ridic eroic din pat, mă urc pe motocicletă și mă duc la el. Îmi arată unde a parcat – că acolo parchează el întotdeauna, e locul lui, lângă scară. Dar pe locul ăla e altă mașină parcată! El zice: o fi parcat între timp, după ce mi-au furat-o, când am ajuns nu era aici. Zic, hai să-l căutăm pe tipul care a parcat, să-l întrebăm când a parcat. Vampiru mă asigură că n-are rost, pentru că nu îi cunoaște mașina și sigur nu e din bloc. De altfel, mașina avea număr de Harghita. Mă, zic, ăsta cu Harghita nu prea avea de ce să vină la 7 dimineața să parcheze pe locul tău. Probabil că a venit aseară, când erai tu plecat, și e la cineva aici în bloc. Zic, hai să ne uităm pe-aici pe străduțe, sigur ai parcat în altă parte. Dacă nu e și nu e, sunăm la Poliție, chiar am eu un prieten la Candiano Popescu – că acolo sunt ăștia de la furturi acum.

– Da? Nu știam.

– Da, acolo te duci să anunți dacă îți fură mașina. Ei, și zic eu: dacă n-o găsim și ești absolut sigur, mergem și vorbim cu omul, dar vezi să nu mă faci de râs – că e cu constatare, cu poze, cu interogat vecini, ditamai circul. A pățit un vecin al meu pe bune, adică chiar i-au furat-o, și am văzut cum se procedează. Vampiru zice: frate, nu sunt nebun! Tu nu vezi că nu e?! În fine, căutăm jumătate de oră în jurul blocului, pe străduțe, peste tot pe unde ar fi putut parca dacă și-a găsit cumva locul ocupat și nu-și mai aduce aminte. Mă uit eu atent, că el avea niște ochi de zombie, cum n-a dormit de vreo săptămână… Nimic.

– Deci chiar nu era?

– Nu era frate Loganul nicăieri!

– Și v-ați dus la Poliție?

– Da.

– Lucrează și duminică băieții?

– Păi, pentru furturi, da. Așa! L-am luat pe Vampiru în spate pe motocicletă și am tăiat-o spre Candiano Popescu. Un frig de-ți cădeau urechile, și ceață deasă. Când am ajuns, Vampiru era înghețat scândură, abia putea să țină pixul în mână. A declarat furtul, am vorbit cu prietenul meu de-acolo, care s-a nimerit să fie chiar de serviciu, așa că s-a ocupat personal de noi, Vampiru a scris o declarație, a semnat, tot ce trebuie. Ăia l-au întrebat de 10 ori: sigur n-ați parcat în loc nepermis, să v-o ridice? Sigur nu ați parcat în altă parte decât de obicei? Sigur, sigur, sigur? Vampiru: da, da, da! Pe locul meu, lângă scară!

– Parcă-l văd…

– Băi, omu’ vorbea serios! Bun, se pun băieții în mișcare, vine echipajul la bloc la Vampiru. Fac poze, sună pe la uși, trezesc lumea, se dau telefoane, tot tacâmul. Vecinii nu prea era pe-acasă, îți dai seama – duminică dimineața, nimeni nu văzuse nimic. Și la un moment dat Vampiru zice – băi, mă duc să cumpăr un pachet de țigări, că nu mai am. Eu – hai că vin și eu, că nici eu nu mai am; e departe? E cam o stație de tramvai, zice Vampiru, e un chioșc de unde iau mereu, că e deschis non-stop și au Gauloise Blondes de care-mi plac mie.

În momentul ăla Vampiru s-a oprit și s-a schimbat la față, s-a făcut alb ca hârtia. Pe urmă s-a făcut roșu, pe urmă verde, portocaliu, a trecut prin tot paletarul de culori.

– Să nu-mi zici că a uitat mașina la chioșc?

– Îți dai seama că exact asta a făcut!

– Nu pot să cred!

– Da mă! Când a ajuns acasă azi-noapte, s-a dus să-și ia Cola, țigări, un croisant, ce și-a luat el. Când a terminat cumpărăturile acolo, idiotul, obișnuit să meargă mereu pe jos și să se întoarcă pe jos, a uitat complet de mașină și s-a întors per pedes. Așa că mașina era parcată la strada mare, descuiată – îl aștepta cuminte pe Vampir.

– Păi și n-ați văzut-o când ați căutat-o?

– N-am ajuns chiar până acolo, că e totuși o bucată de mers și noi ne-am uitat mai mult prin jurul blocului, pe străduțe.

– Incredibil, zic, ce idiot e!

– Tu ești foarte drăguț, la adresa lui! Îți dai seama ce-au zis băieții de la Poliție, ce caracterizare i-au făcut?! I-a îmbunat el, și-a cerut scuze, le-a dat câte o sticlă de vin. S-a uitat prietenul ăsta al meu de la Candiano la el și l-a întrebat: ce ești tu, cu ce te ocupi? Zice Vampiru: programator. Păi vezi că-ți dă sistemul eroare! Trebuie să dai un restart. Vampirul stătea spășit, nu zicea nimic. Doamne! cât am râs, după ce au plecat gaborii! A meritat că mi-a stricat somnul, a fost mai bine decât dacă i-ar fi furat-o pe bune!

– Deci s-a rezolvat?

– S-a rezolvat, îți dai seama. Într-un final, i-am împăcat și pe băieți, au râs și ei.

– De-ale lui Vampiru, frate…

– Da, frate!

Am mai râs cu Gelu o vreme, după care el mi-a zis că e timpul să tragă un pui de somn ca lumea.

– Ok, zic, hai că-l sun și eu acuma pe Vampiru, să-mi povestească din punctul lui de vedere.

Închid cu Gelu și formez la Vampir.

Nu răspunde. Îmi dă mesaj: “DORM!” Eu trag un hanorac pe mine și ies în balcon să-mi termin cafeaua. Miroase incredibil de bine, în aerul rece. S-a ridicat ceața și a ieșit un soare cu dinți, departe peste București.

România reală – românii fură și cred că e ok?

Nu-i așa că ne calcă pe nervi politicenii corupți? Nu-i așa că ne plângem că toți fură și nu le mai ajunge? Ne bucurăm când sunt luați la întrebări, când Justiția își face treaba, când sunt pedepsite hoțiile, delapidările și tot felul de abuzuri. Cu cât mai important și mai arogant a fost personajul la apogeul puterii sale, cu atât parcă este mai mare satisfacția noastră când aflăm că l-am prins cu ocaua mică. Adică, știam și noi foarte bine că nu se putea să obțină atâta putere, atâția bani și atâta influență cu mijloace curate.

Ce ne-am mai dori ca România să fie curată, nu? Să nu se mai fure, să nu se mai mintă și așa mai departe. Foarte bine ar fi, sunt total de acord. Dar hai să ne uităm două secunde la oamenii de pe stradă, la oameni ca mine și ca tine. Eu am trăit astăzi o situație și am auzit despre alte două, care m-au pus serios pe gânduri. Iar direcția în care am început să mă gândesc este că nu (doar) politicienii sunt de vină. Nu doar ei fură, mai precis. Toți furăm! Să mă explic…

1. Clientul care mă îndeamnă să fur poze de pe net

Am un client nou, căruia îi fac un website. Un WordPress simplu, un site prezentare cu câteva pagini si un slider pe homepage. În slider-ul respectiv am încărcat două imagini de stoc pe care le-am cumpărat de pe Dreamstime (clientul încă nu are pozele lui, pentru că nu a început business-ul). Și urmează discuția minunată de mai jos:

– Dar de ce sunt doar două poze în slider-ul ăsta? zice el.

– Păi, de ce nu? Vreți mai multe?

– Da, să punem vreo 6-7, sa fie mai bogat. Imagini cu oameni care fac xi și y (îmi dă exemple relevante pentru business-ul lui).

– Pune, dacă vreți, zic. Dar costă…

– Păi nu mi-ați spus că sunt incluse în preț?

– V-am spus că două-trei imagini vi le ofer în prețul site-ului, dar nu v-am spus că 6-7. Dacă doriți mai multe, trebuie să le plătiți separat, eu le cumpăr de pe site-uri de profil. Cu bani.

– Păi, de ce?

– Cum adică?

– Păi, uite cum fac eu! Eu caut pe Google: imagini cu x și y. Vezi? Uite câte sunt, asta de aici de exemplu e foarte bună!

– A, ok, zic eu. Interesantă imaginea, dar credeți că sunt mulți negri în România care participă la business-ul dvs.? (nu era o remarcă rasistă, chiar nu era cazul și un afro-american în imagine nu ar fi avut sens).

– Bine, dar mai sunt altele…

AM trecut prin probleme de rezoluție etc., după care am scurtat discuția și am tranșat-o așa:

– Știți, noi facem site-uri de 7-8 ani și avem o etică a muncii. Nu furăm imagini de pe net, le folosim pe ale noastre sau cumpărăm, legal, imagini profesioniste.

2. Șoferul care a furat mașina firmei

Mihaela este o prietenă foarte întreprinzătoare. A avut o afacere cu distribuție de mărfuri pentru mici magazine de cartier. Are ea însăși un astfel de magazin de cartier, care ocupă un apartament întreg la un parter de bloc. Mai face și ceva cu celule stem. Muncește zi și noapte, are un program infernal.

Pe vremea când făcea distribuție, ea și soțul ei aveau mai multe mașini. Pe două dintre ele le conduceau chiar ei. Pe altele le conduceau șoferi angajați. Unul din băieții ăștia a hotărât la un moment dat că lui nu-i mai place la patron, așa că a plecat. Cu tot cu mașină și cu marfa din ea.

L-au sunat, l-au amenințat, l-au căutat, în încercarea de a-și recupera mașina, că de la marfă își luaseră gândul. Băiatul respectiv a răspuns o vreme la telefon și a zis că se rezolvă. Pe urmă n-a mai răspuns. Într-o zi, oamenii noștri au descoperit, absolut întâmplător, mașina parcată pe o stradă. Au sunat Poliția să vină să o ridice și au demonstrat că e mașina lor. Au schimbat încuietorile ușilor și au luat chei noi.

3. Angajații Mihaelei

Șoferul care a furat mașina nu a fost un caz izolat. Mihaela a avut, de-a lungul timpului, mulți angajați la magazin. Îi schimbă tot la câteva luni.

– De ce? am întrebat-o chiar azi.

Știți ce mi-a răspuns?

– Pentru că fură de sting!

– Toți?

– TOȚI! La început le e puțin frică, dar după câteva luni fură de rup.

– Și cum merge magazinul?

– Magazinul merge foarte bine, ar produce chiar mult, dacă nu ar fi problema asta.

– Cât pierzi în fiecare lună pentru că te fură angajații?

– În jur de 2000 de lei.

Am rămas mască. Mihaela pierde 2000 de lei pe lună în condițiile în care și ea se duce de multe ori acolo și vinde. Are camere de supraveghere instalate. Degeaba. Acum se gândește să implementeze cumva un test lunar cu detectorul de minciuni. Nu știe dacă are valoare legală (chiar, vreun avocat pe-aici?) dar speră ca măcar să afle mai repede că are un hoț în magazin și să-l dea afară până nu fură prea mult.

Românii fură. Dar avem sau nu o problemă cu furatul?

După ce am plecat de la clientul meu și după întâlnirea cu Mihaela, trebuie să recunosc, eu însumi am furat de la Primăria București. Între două călătorii cu metroul, am mers și o stație cu un autobuz RATB fără să-mi mai cumpăr cartelă (între timp m-am căit promit să nu mai fac).

Așa că stau și mă întreb: oare sunt înconjurat din toate părțile de hoți? Pentru că pare să fie contagios.

Avem o problemă de mentalitate colectivă aici? Poate că românii consideră, în marea lor majoritate, că e ok să fure. Românii fură? Peste tot se întâmplă, fură și alții. Dar devine grav dacă ni se pare că e ok. În cazul ăsta, să nu-i mai înjurăm pe politicenii corupți care iau din banii Statului. Pentru că înjurăm doar din invidie…

pocket picking set

 

Pentru cine nu știe, aici aveți un set de pocket picking. Sursa imaginii. :)

Câți oameni de bine sunt în România?

Oameni de bine mai avem în România? Ba au plecat în străinătate, ba sunt blazați, ba pur și simplu au schimbat tabăra și au trecut în rândurile politicienilor corupți și odioși, sau ale abonaților la contractele cu statul. Eu unul cu impresia asta rămân, dacă mă uit la televizor sau citesc site-urile de știri. De aia nici nu mă uit la televizor și nu (prea) citesc site-urile de știri. Pentru că nu mi se pare logică realitatea pe care o conturează prin “informațiile” pe care le transmit.

oameni de bine

Tara noastra la TV

România pe care ne-am obișnuit să o vedem la televizor este o țară în care îți vine să te urci pe pereți și să te spânzuri de candelabru.

Politicienii sunt corupți și fură. Miniștrii, primarii, prefecții fură. După ce fură o vreme, unii sunt arestați. Am impresia că, în general, prejudiciile aduse banului public nu se recuperează. Popii fură, clerul construiește biserici peste biserici pentru a aspira banii poporului și a se lăfăi în limuzine de lux. Poporul care vine la biserică să dea acatiste și să se roage să fie bine fură la rândul lui. Poporul e needucat și ignorant – se calcă pe picioare să pupe moaște și să ia aghiasmă. Altfel, pentru televiziuni e foarte bine dacă poporul petrece câteva ore pe zi uitându-se, pe rând, la Măruță, Capatos, Bahmuțeanu, Teo sau mai știu eu ce vedete, care difuzează în direct cum li s-au văzut chiloții altor vedete. E un amestec de politică, can-can, înjurături, acuzații neprobate și fluierat în biserică cu iz de ghiveci gras, mult și sărat.

Avem, pe de altă parte, viața sportivă. Fotbalul e pe ducă – Steaua a pierdut brandul, CFR e în insolvență, Dinamo se luptă în amicale cu echipe din județul Mordor. Conducătorii fotbalului sunt la pârnaie, unii dintre ei chiar mândri că au ajuns acolo. Tenisul ne salvează. O avem pe Simona Halep, care stă pe locul 3 WTA de ceva vreme (între timp a căzut), dar are complexul Sharapova, nu reușește să câștige și ea măcar un șlem și a avut noroc până acum, pentru că altfel nu prea ar fi mare lucru de capul ei – plus că a luat niște decizii dubioase în privința atrenorilor, pe care îi schimbă cam des etc. Pe urmă, echipa națională: a plecat eternul Piți și a venit un val tânăr, cu idei noi, cu o nouă strategie, o abordare modernă și racordată la realitățile fotbalului european… oh! stai, nu! a venit Iordănescu, cel care ne-a condus în cea mai glorioasă campanie a noastră la un turneu final, acum 21 de ani, când juca generația de aur, în frunte cu regele Hagi, care rămâne unic și inegalabil, cu toate că s-a fâsâit lamentabil ca antrenor, iar ca șef de club, la Viitorul, a avut câteva finaluri de campionat suspecte…

Show-urile live sau înregistrate se limitează la câteva copii destul de palide ale emisiunilor patentate de Occident – Românii au talent, Vocea României, Master Chef, plus copiile copiilor, alea de pe Antenă.

Când TV-ul se varsă în prelungirea sa, Internetul, se adaugă: postacii de partid, anteniștii, wow-biz, care ne ajută să nu ratăm cumva chiloții pe care ni i-a arătat deja Măruță, sau să-i mai vedem o dată, punând pauză acolo unde ne place nouă mai tare etc. Poporul comentează pe Facebook toate cele de mai sus, uneori finalizând disputele cu câte un “fmmtii de hndcpt” amical.

În general, dacă-mi permiteți, o spălare pe creier repetată, fără clătire, cu același șampon învechit. România e nașpa, România pute, în România se zbiară și se înjură, oamenii se bat pe stradă, se scuipă în trafic, se zbat în sărăcie etc. Dacă apare câte o stea luminoasă în peisaj, în general e vorba de un român care a avut succes afară (internațional), pe care uite! ai noștri n-au știut să-l vadă cât era de bun! De aia ne pleacă medicii, profesorii, cineaștii, economiștii etc. Numai politicienii nu ne pleacă, probabil nefiind competitivi pe piețele externe…

Imaginea de mai sus, voit îngroșată, dar numai foarte puțin, este o distorsionare urâtă și nocivă a vieții noastre de zi cu zi. Țara noastră de la televizor e cea mai urâtă țară. Oare suntem sănătoși la cap că încă mai trăim în ea? Am câteva argumente că nu noi suntem bolnavi, ci ceilalți, cei care chiar trăiesc în România de la TV, zi de zi, ceas de ceas. Sunt mulți oameni frumoși pe care nu-i vedem la TV. Sunt mulți eroi tăcuți, sau cel puțin oameni care își fac treaba, serios, cu demnitate. Îi numesc “oameni de bine”. Oare sunt destui oameni de bine în jurul meu care să corecteze imaginea monstruoasă pe care mi-o aruncă în față televiziunile de știri?

Oamenii de bine si masa critica

Pornesc de la premisa că eu sunt un om bine intenționat și măcar decent din punct de vedere moral. Încerc să trăiesc după niște principii, încerc să-mi educ copilul să fie un om bun și mă gândesc să nu-mi fie rușine peste ani, când mă va întreba de ce am făcut X sau Y. Pornesc deci de la premisa că eu sunt un om de bine, iar prin asta înțeleg un om interesat ca viața să curgă liniștită și plină de pace, cu bucurii în familie și în muncă, cu proiecte frumoase, în care să pun pasiune, care să bucure alți oameni și să-i facă mai buni.

Nu-mi iese niciodată perfect, dar la asta aspir, mai mult decât la un milion de euro.

Sunt sigur că foarte mulți oameni gândesc la fel ca mine. Pentru a cita un clasic în viață, și ei vor să fie bine, să nu fie rău. Eu afirm că acești oameni, luați împreună, chiar dacă risipiți prin diverse orașe, sate, comapnii, instituții, pături sociale, sunt o forță. Ei sunt sarea lumii, ei împiedică lumea (țara asta) să se strice de tot. Ce nu știu e însă dacă toți aceștia pot forma celebra “masă critică”, aceea care să preseze schimbarea, aceea care să formeze o comunitate preocupată să impună niște valori în care crede. Prin forțe proprii, nu așteptând să pice din cer (a se citit: de la Stat) para mălăiață.

Cunosc un om bun

Cunosc un om mai bun și mai nobil decât cei mai mulți. Un model, o voce care schimbă vieți. Îl cunoscusem de vreo trei luni, timp în care l-am văzut de două ori pe săptămână. La un moment dat, am făcut o tâmpenie – eram tânăr și făceam des tâmpenii. Am aruncat câteva petarde în curtea liceului, glume de adolescenți teribiliști. Portarul liceului, pe care îl porecleam Gargamel sau Bastonel, m-a văzut și m-a somat să mergem împreună la director. Eu eram cumva mândru de postura  mea, simțeam că sunt protagonistul unei rebeliuni. Și în timp ce mergeam spre biroul directorului în urma lui Bastonel, ne întâlnim pe culoar cu Profu. Și Profu zice: ce e? ce ai făcut? Ei, răspund eu nonșalant, o prostie, am aruncat cu niște petarde și se pare că sunt dus în fața autorității supreme. Și Profu clatină din cap și se uită la mine cu surprindere – adică tu te ții de prostii din astea?, iar în momentul ăla nu mai trebuia să mă ducă portarul la niciun director, întâlnirea cu autoritatea se produsese deja, privirea dezaprobatoare a Profului și felul în care a clătinat din cap și a plecat mai departe au fost dușul rece care m-a pus la locul meu.

Atunci, în clasa a XII-a, a fost un punct de cotitură pentru mine. Puteam să evoluez dintr-un tânăr înfumurat și suficient într-un adult dizgrațios sau puteam să cotesc spre mai bine. Au fost mai mulți oameni și mai multe întâmplări care m-au mutat de pe un drum pe altul, ca un tren înaintea căruia se schimbă macazul exact la timp ca să împiedice accidentul. Profu, omul bun și nobil care mi-a dat peste ochi și m-a trezit la realitate (nu prin privirea despre care am povestit, ci prin tot ce a făcut în calitate de profesor în acel an), se numește Gabriel Săndoiu și predă de mulți ani Filosofia la Colegiul Național Sfântul Sava.

Cati elevi are Gabriel Sandoiu?

Profu predă Filosofia la toate clasele a XII-a, ceea ce înseamnă cam 7-8 clase într-un an. În afară de asta, mai predă Logică – din câte știu eu, nu întotdeauna la toate clasele a IX-a. A mai predat și Economie și chiar Psihologie, dacă nu mă înșel, dar nu pun la socoteală și asta. Din Filosofie și Logică, rezultă cam 15 clase într-un an. Pun o medie de 25 de elevi la o clasă, deși a fost o vreme în care media sigur bătea 30 de elevi / clasă. Dar compensăm prin amănuntul că Săndoiu nu a predat întotdeauna Logica la clasa a IX-a.

25 de elevi înmulțit cu 15 clase înseamnă că Săndoiu vorbește cu 375 de elevi în fiecare an. Hai să punem 400, ca să fie mai ușor, mai ales că de câțiva ani ține cursuri la Centrul de Excelență în Filosofie, unde se adună elevi din mai multe licee bucureștene. Altfel, cariera lui Săndoiu a început, dacă nu mă înșel, acum mai bine de 30 de ani. În 30 de ani de carieră, Săndoiu va fi vorbit cu aproximativ 400 x 30 = 12.000 de elevi.

Faptul de a-l fi cunoscut pe Săndoiu nu înseamnă pentru toți cei 12.000 ce a însemnat pentru mine sau pentru alți elevi care au urmat Filosofia. Poate că unii au ratat complet întâlnirea cu Profu și la nivel moral. Totuși, nu îmi vine să cred că Profu a nu a reușit să rămână în memoria a cel puțin 20% din elevii pe care i-a făcut ‘purcei’, ‘scârboși’, ‘leneși’ și așa mai departe, cu mare drag. Nu să rămână în memorie drept “a, da mă! Profu ăla mic din Sava”, ci așa cum am spus: ca model de probitate morală, seriozitate și dragoste față de actul educațional. Genul de om a cărui imagine îți apare înaintea ochilor când te pregătești să faci o măgărie, odată cu întrebarea: ce ar zice Profu dacă ar ști că fac asta?

20% din 12.000 înseamnă 2400 de oameni. Să spunem că avem 2500 de oameni de bine formați de Săndoiu, 2500 de oameni care au luat niște decizii cu privire la viața lor având undeva în minte cuvinte precum “bine”, “adevăr”, “dreptate”.

Cati oameni de bine sunt in Romania?

Mai am de spus exact ce am spus mai sus: Săndoiu nu e singur. Pentru mine, nu mai e niciunul ca el, dar sunt convins că foarte mulți oameni au cunoscut odată un om care a însemnat pentru ei, în anii de formare, ceva asemănător. Un model, un reper.

Câți Săndoiu sunt în România? Să sperăm că sunt 10 în fiecare județ (bineînțeles, acum speculez și scot iepuri din pălărie). 41 de județe, înmulțit cu 10 profesori, 410 de profesori care își fac treaba și modelează oameni ok. Să zicem că nu toți predau la 400 de elevi pe an, să punem 200. Sunt 82.000 de elevi care se uită la un profesor bun în fiecare an. Dacă 10% din ei au ochii deschiși, sunt 8200 de elevi, în fiecare an, care au șanse să devină oameni de bine. Dacă înmulțim asta cu 30 de ani, avem cel puțin 246.000 de oameni de bine în țara asta.

Desfacem o sticlă de șampanie sau punem de-o colivă? Pentru că asta înseamnă doar 1% din populația României. E mult? E puțin? Sper că am greșit ceva în calculul de mai sus. De fapt, știu sigur că un astfel de calcul nu poate fi făcut, nu așa. Mai știu și că mulți din oamenii ăștia nu mai sunt ÎN România, după cum mulți dintre elevii lui Săndoiu nu mai sunt. Și că oamenii de bine și elevii care au avut parte de un profesor care să îi inspire nu sunt mulțimi numeric echivalente.

Oricum, dacă acești oameni s-ar strânge într-o comunitate și s-ar organiza, 1% din populația României n-ar mai însemna atât de puțin. Să fiu în compania a 250.000 de oameni care gândesc asemănător cu mine? Nu mă mai simt așa singur.

Imaginea (celebră și una din preferatele mele) de aici.

 

Poezie motivațională

Nu există rețete (nici fete perfecte!).

Ieși din casă (cine nu te lasă?)!

Nu primi sfaturi ușoare,

Nu citi cărți motivaționale!

Nu-ți fie frică! (la nicio adică…)

Nu fă liste fanteziste!

Nu te supăra pe PR-iste!

Nu te raporta la Richard Branson,

Folosește propriul tău neuron!

Sun-o pe bunică-ta!

Nu te plânge! Nu sta! Fă ceva!

Nu citi cărți motivaționale!

Nu citi știri senzaționale!

Zâmbește, că nu ești buricul Pământului!

Ia-ți bicicleta și sari pe aripile vântului!

Fii un om bun, nu o cățea!

Ascultă Mozart, Rachmaninov și Mahler, nu orice manea!

Ascultă Coltrane, Brubeck și Davis!

Joacă-te cu fiu-tău sau fiică-ta și-n vis!

Spală-te! Spală-te pe dinți! Des!

Mai ia metroul! Mergi per pedes!

Dormi în iarbă, cu nasul în pământ!

Neapărat mai taci din când în când!

Începe de undeva, vânează o idee!

Nu te mai văicări ca o femeie!

Nu citi cărți motivaționale,

Deoarece crează probleme intestinale!

Tunde-te! Fă-te frumoasă! Fii cool!

Mai lasă naibii Facebook-ul!

Du-te la mare cu prietenii!

Nu te mai gândi atât la bani! (vor veni…)

Fă flotări! (dacă n-ai timp, fă sex!)

Poartă șosete colorate! Nu te gândi la ex!

Învață să mănânci ca francezii!

Bea espresso scurt, cafea bună, nu porcării!

Du-te și aleargă, transpiră un pic!

Vezi-ți de treabă, dar nu gândi mic!

Nu umbla după chestii ieftine, că nu țin!

Ai multă răbdare! Bea un pahar de vin!

Deschide urechile! Ochii! Deschide gura și spune!

Nu aștepta să se întâmple o minune!

Pe bune, e ceva atât de complicat?

Ți-am spus doar ce știai, dar ai uitat.

unatc2

Prăjitorul de pâine – scurtmetraj cu scenariu scris de mine

Anul trecut, parcă prin vară, mă sună vechiul meu coleg și prieten de la Filosofie, Cristian Pop. De mă sună el? Să reluăm și noi legătura, că nu ne-am mai văzut de mult, și să ne întâlnim. Ne întâlnim, boierule. Unde și când?

A durat vreo două săptămâni până s-au aliniat astrele pentru întâlnirea asta, dar într-un final am reușit. Bem o cafea, la o măsuță puțin mai mare decât ceașca, undeva pe o străduță din Centrul Vechi, la soare. Vorbim pe îndelete de-ale vieții, aflu că Pop al meu se apucase de o nouă și frumoasă îndeletnicire: regia de film. Bravo, Pop!

Well, zice el, m-am gândit că ar fi o treabă să și colaborăm. Tu te-ai gândit vreodată să scrii un scenariu de film?

Domnule, m-am gândit, chiar am vrut să particip odată la un concurs organizat de HBO, dar mi-am dat seama că e timpul prea scurt și am lăsat-o baltă, pentru că nu aveam când să învăț suficient de mult despre CUM SE SCRIE un scenariu.

Bre, zice omul meu, lasă CUM SE SCRIE! Se scrie ca orice altă chestie și se învață pe parcurs. Fii atent de ce te întreb: ți-am citit niște chestii pe blog și ai verb, îmi place cum scrii. Nu vrei să-mi propui ceva, un scenariu pentru un film original? Și mai știi ceva?! Lasă și HBO-ul, gândește-te un pic la scenariul ăsta, îți trimit eu un kit de Final Draft sau ți-l descarci tu și te prinzi repede, numai pune acolo într-un document niște dialoguri, o idee, ceva… că facem noi filme și fără HBO!

Bine, Pop! Mă gândesc.

Aveam de câteva zile în cap un titlu bun. Într-o după-amiază, Ștef mă bate la cap că mi-a zis de nu știu câtă vreme că nu mai merge prăjitorul de pâine și eu nu fac nimic. Conștiincios, îl iau la desfăcut. E mai complicat decât pare la prima vedere, să desfaci acel mecanism. Sunt tot felul de șurubele, unele care cer o șurubelniță cu un fel de cap de care n-am văzut niciodată… în fine, long story short: l-am făcut bucăți ca să-mi dau seama că toată problema venea de la acele lamele de metal pe care se sprijină feliile de pâine, care se strâmbaseră într-un anume fel, astfel încât nu se mai puteau bloca în poziția de prăjire. Am îndreptat lamelele și totul a funcționat impecabil. Numărul de șuruburi pe care trebuia să le desfac de fapt? Zero.

Am râs puțin pe chestia asta și mi se tot învârtea în cap: Prăjitorul de pâine, prăjitorul de pâine. Era un titlu bun , dar nu știam că pentru un scurtmetraj! Are un accent bun, o ușoară aliterație de la cele două p-uri… Și a stat titlul ăsta acolo până când a venit Pop și l-a activat.

În două-trei zile am avut scenariul. De fapt, am avut prima variantă, pe care am lucrat apoi îndelung cu domnul regizor, de multe ori prin lungi convorbiri telefonice, odată în sălașul creativ al domniei sale, până când am ajuns la o variantă care să ne mulțumească pe amândoi. Mai puțin finalul, finalul finalului, care nici acum nu este hotărât definitv, dar asta e deja problema regizorului.

Între timp, domnul Pop și-a făcut treaba. A pregătit tot ce trebuia pentru o filmare de platou la distinsa instituție UNATC, a căutat actori, i-a găsit, a repetat replicile, le-a șlefuit, m-a zăpăcit cu telefoane, a făcut rost de bani, a mai pus de la el etc. etc. Și pe 23 Ianuarie, după 4 zile de filmări, it was a wrap – Prăjitorul de pâine, partea de platou (adică marea majoritate a filmului), era gata.

Am fost la filmări într-o singură zi. Mi s-a părut GENIAL. Vreau să mai scriu scenarii sau să fac ceva prin zona asta a filmului, că e prea frumos ca să nu mă mai întorc acolo!

Vă țin la curent cu evoluția lucrurilor și abia aștept să anunț: Prăjitorul de pâine, de Cristian Pop, poate fi văzut în [Cinema], în [zi, lună etc.]!

2015

Anul literar 2015

Pentru ce te-ai născut?

Vorbesc din când în când la telefon cu un amic. Suntem în relație de furnizor – client, el îmi furnizează mie servicii tipografice, când se ivesc proiecte care reclamă așa ceva. Omul scrie, deci o parte a convorbirilor noastre sunt așa, ca între scriitori pasionați. Și mereu îmi spune:

– Nu am mai avut timp să scriu nimic și mă oftică foarte tare chestia asta! Tu cum stai, mai scrii?

– Mai scriu, zic.

– E bine că ai timp.

Adevărul e că nu cât timp aș vrea. Uneori nu am deloc. Dar într-una din discuțiile astea telefonice, cândva luna trecută, a avut loc un schimb spontan de replici tot pe tema asta:

– Ai timp să scrii? m-a întrebat.

– Nu, acum înainte de sărbători sunt foarte prins. Avem târgul de cadouri etc.

– Da, e nebunie. Nici eu nu apuc.

– După Crăciun vreau să mă apuc de volumul de povestiri. În primăvară trebuie să-l public cumva.

– Ha ha, îmi place că nu te lași!

– N-am cum! am zis. Pentru asta m-am născut!

A fost o declarație cam pompoasă, care m-a luat și pe mine prin surprindere. Dar e adevărat. Eu cred că oamenii vin pe lume înzestrat diferit. Nu suntem toți Pavarotti, nici DiCaprio, nici Platon etc. Sigur, suntem unici în felul nostru, dar sunt foarte conștient că nu am înzestrarea naturală să cânt la nivelul lui Pavarotti și nu aș ajunge să fac asta oricât de mult aș munci.

Jamie Oliver gătește și face cooking shows. Să zicem că e și un talentat acordeonist. Ceva îmi spune că, dacă și-ar fi urmat pasiunea pentru acordeon, nu ar fi cunoscut popularitatea și admirația de care se bucură în calitate de bucătar. Foarte bine pentru el că nu a luat decizia greșită de a se dedica acordeonului, în loc să se dedice bucătăriei! Și-a găsit elementul în care avea cele mai mari șanse să exceleze (vezi aici care e faza cu the element).

Știu că dacă am vreo șansă să excelez undeva, doar în scris aș putea, la un moment dat, peste ani mulți. Și mai știu că la 6 ani citeam benzi desenate, înainte să încep școala, iar în clasa a IV-a am citit primul meu roman – Călărețul fără cap, de Mayne Reid, exact ediția asta! De aia mă gândesc că o fi vreo genă responsabilă pentru aplecarea mea timpurie și neîntreruptă spre cărți.

 

Încep anul literar 2015 de la următoarele premise:

Să vedem ce s-a mai întâmplat de la discuția cu prietenul meu până în prezent (în contextul în care în Februarie anul trecut mă apucam să strâng o sumă de povestiri publicate într-o formă oarecare – nu foarte finisată – aici pe blog, în scopul de a le aduce la un nivel mulțumitor și a da un volum de proză scurtă).

1. Am selectat povestirile și am mai scris și una sau două noi.

2. Pe cele vechi, le-am refăcut în cea mai mare parte. Pe unele le-am rescris cu totul, câteva au evoluat de la 3-4 pagini la 15.

3. Sunt în faza feed-back-ului de la prieteni. Mi-am făcut un sistem: aleg o povestire și mă gândesc cine ar putea să-mi dea un feed-back valoros despre ea, după care i-o trimit. Funcționează fantastic! Un prieten mi-a zis: băi, înțeleg ce faci, dar ăia ai tăi vorbesc prea elevat, știi și tu cum vorbesc ăia pe șantier… Ok, am notat. Pe urmă, altul: băi, povestirea inițială știu că m-a făcut să mi se zbârlească părul pe mâini – era noapte și ăla nu putea să doarmă și se muncea acolo, se gândea… și acum ce-ai făcut? l-ai scos la bere și ai făcut un dialog între ăia, care e fix pix, mă enervează, nu pot să-l citesc! Ok, am notat și asta.

4. Am început să mă documentez în legătură cu aspectele practice ale publicării unei cărți. Asta înseamnă că mă interesez care sunt editurile care se uită la debutanți / scriitori tineri etc. și care sunt pașii care trebuie parcurși pentru a ajunge pe rafturi, în librării. Înțeleg că va fi mult de muncă. Dacă aveți experiență în sensul ăsta și un sfat de dat, vă rog să-l dați!

5. Puteți vedea în imaginea de mai jos armele mele pentru anul literar 2015. Laptopul e același, dar agenda e nouă – și mai groasă ca anul trecut! În laptop zace de câteva luni romanul pe care speram să-l termin în 2014. N-a fost să fie și cred că mai durează cel puțin un an, dar mă gândesc la el tot timpul. Ceva se adună acolo, se sedimentează. (Am uitat de mașina de scris. Cred că mai stă o vreme în pauză…)

Cam asta e situația la început de an. Vă țin la curent, dacă vă interesează. Țineți-mi pumnii!

anul literar 2015

masina de scris 3

Mai scriu…

Prin Februarie, anunțam că mă apuc să pun la punct câteva povestiri publicate anterior pe blog, cu scopul de a le aduna într-un volum. Am selectat inițial peste 30. Credeam că va dura în jur de 2 luni să fac niște îndreptări stilistice, să rescriu niște pasaje, să le aduc în punctul în care să fiu destul de mulțumit de ele ca să le tipăresc. Au trecut 8 luni. Nu sunt gata.

S-a dovedit a fi mai greu decât mi-am imaginat, sau poate am avut mai puțin timp decât speram. La unele din povestiri am renunțat cu totul, după ce am făcut tot felul de îndreptări și mi-am dat seama că nu pot să le fac să meargă. La altele am păstrat ideea, dar am rescris absolut tot. La altele, ideea inițială a trecut în plan secund, planul de la început a fost înlocuit de alt plan, mai larg. O povestire de 5 pagini a ajuns să aibă 24. A apărut și o povestire cu totul nouă, poate mai apar, vom vedea.

Lucrurile stau așa, în momentul de față: lucrez la cea de 15-a povestire, mai am cam 10 din care cred că pot scoate ceva. Probabil vor fi peste 20 de povestiri, în final. Acum sunt în jur de 70 de pagini A4, cu Times New Roman de 12. Vor fi cam 120, poate, ceea ce poate să însemne în jur de 200 de pagini de carte. Cred că va fi suficient pentru un volum.

Am și un titlu de lucru: Povestiri fără parizer (as in no baloney…). E doar o glumă, deocamdată, voi vedea!

Când termin de lucru, voi începe să caut soluția cea mai bună pentru a publica. Sigur voi urca volumul și pe Amazon, cum am făcut și cu Vintage. Între timp m-am uitat puțin și la iBooks, prin care poți publica pe iTunes. Încă nu sunt lămurit, mai trebuie să lămuresc niște lucruri. Cel mai ambițios plan este însă următorul: traduc Povestiri fără parizer (sau cum va ajunge să se numească) în engleză și îl public și pe Kindle.

Cam atât. Back to work!

masina de scris 3

sky_mic

Puterea creatorului si iluzia participarii

Vom ajunge să vedem o reală schimbare politică în România în timpul vieții noastre? Sau ce au pregătit creatorii de scenarii politice pentru noi? Dacă mi-ar sta în putere, aș da o lege care să interzică participarea la vot a persoanelor care nu au văzut The Truman Show. Nu doar că ar trebui să demonstreze că au văzut filmul, dar ar trebui treacă un test care să certifice că au dobândit o oarecare înțelegere a mesajului. Visez la o astfel de lege întrebându-mă dacă va fi posibil să se strângă acea masă critică de oameni cu drept de vot care să pună o presiune reală pe creatorii scenei politice de la noi.

De la o poveste (politică) la alta

Recent, am revăzut finalul filmului The Truman Show, final în care Truman reușește să fugă, păcălind echipa care îi supraveghea fiecare mișcare, învingându-și teama de apă și ieșind cu barca pe “mare”. Truman găsește ușa pe care scrie EXIT, la marginea uriașului platou, își bate joc de marele regizor al întregului show și trece pragul ușii, pășind în întuneric.

Într-unul din cadrele următoare, avem reacția unor paznici care urmăreau show-ul cu sufletul la gură (la fel ca alte milioane de telespectatori):

Security Guard 1: What else is on?

Security Guard 2: Yeah, let’s see what else is on!

Security Guard 1: Where’s the TV guide?

Reacția paznicilor surprinde cel mai primitiv nivel la care poate fi atinsă și sensibilizată atenția publicului. Să-l numim “nivelul cum-se-termină?” Este un nivel primar la care noi toți, mai simpli sau mai sofisticați, recepționăm și interpretăm o poveste: așteptăm finalul. După ce această curiozitate ne-a fost satisfăcută, suntem pregătiți să punem punct oricărei relații cu povestea care ne-a captivat și să trecem mai departe, la povestea următoare.

Cei care se ocupă de politică știu că, pentru a impresiona audiențe mari, trebuie să comunice scurt și la obiect. Și mai știu că o poveste politică nu ține la nesfârșit. Trebuie reîmprospătată pentru a păstra vie curiozitatea publicului în legătură cu finalul.

Povești literare și povești politice – chestiuni structurale

Pentru a satisface curiozitatea primară de mai sus, poveștile trebuie să fie simple. Toate poveștile care prind la public respectă un model ușor de identificat. Se crează un context. În acel context apare un obstacol sau, mai bine, un conflict dezvoltat cu cât mai multe răsturnări de situație. La sfârșit, conflictul primește o rezolvare și pacea coboară pe pământ.

Cei care spun povești trebuie să stăpânească la perfecție tehnicile prin care se captează și păstrează atenția publicului. Asta pentru că ei, the storytellers, sunt vânzători a căror marfă are cea mai mare concurență din lumea asta: orice altceva. Pentru atenția unui ascultător, the storytellers se luptă cu alte câteva zeci sau poate sute de activități pentru care omul poate opta la un moment dat. Oamenii chiar trebuie să fie buni la ceea ce fac.

Primul ingredient care nu are voie să lipsească dintr-o poveste cu succes de masă este un factor care să atingă curiozitatea noastră primară, de tip oare ce urmează să se mai întâmple? Ați observat cum reacționează copiii atunci când vreți să-i luați din fața televizorului, întrerupând desenele, filmul sau show-ul la care se uită?

– Nu, mami, încă puțin!

– Trebuie să mâncăm, te mai uiți și altă dată.

– Nuuu, VREAU SĂ VĂD CUM SE TERMINĂ!

Ei bine, privitorul primitiv consumă actul artistic (sau show-ul de orice natură) pe nemestecate. Urmărește pur și simplu răsturnările de situație după o schemă simplă – de tip personaj pozitiv vs. personaj negativ. În momentul în care show-ul s-a terminat, nu mai stă să examineze sau să interpreteze nuanțele mai complexe ale mesajului care i-a fost transmis. Pentru el, povestea e asta: X s-a bătut cu Y, sau a avut de îndurat ceva greutăți, iar la final X a câștigat sau a pierdut. Ce reținem dintr-o poveste? Cine câștigă și cine pierde. Nu știu cum se face, dar în general lucrurile sunt în așa fel împachetate încât personajul principal să câștige. Dacă vorbim de vreo abordare artistică a unui eveniment istoric, învingătorul deja cunoscut este prezentat în așa fel încât să facă figură de personaj pozitiv.

Cred, ghicesc, căci nu sunt vreun specialist, că scenariul după care se desfășoară show-ul politic zilnic este unul foarte asemănător. Sunt niște oameni a căror treabă e să creeze povești și o fac organizat. Cu cât mai imatură este scena politică dintr-o țară (să zicem România), cu atât mai primitiv va fi modelul de joc politic pe care îl vor implementa profesioniștii în comunicare. Duelul se duce între câteva mașinării de propagandă (care au în componență diverse media, mai mult sau mai puțin de masă, plus o masă efectivă de manevră, formată din oameni în carne și oase, pe care îi plimbă pe la mitinguri când e cazul). Fiecare astfel de mașinărie se luptă pentru a-și impune candidații în conștiința colectivă. Mesajele pe care le transmite Partidul A sau B, prin liderii săi, sunt construite în așa fel încât să impună prin repetare obsesivă un model de interpretare a faptelor din spațiul public. Mizele din spatele acestor lupte publice ne sunt, în genere, complet străine. E posibil ca liderii politici să se simpatizeze, să facă afaceri împreună în viața reală, dar să muște unul din altul la televizor pentru că sunt prinși într-un scenariu care – cred autorii lui – va scoate oamenii din casă și-i va duce la urnele de votare.

Povești de calitate

Să luăm o scurtă pauză de la această abordare politică și să ne uităm o secundă la ce se întâmplă în cazul creatorilor de povești din spațiul literar sau artistic.

După cum unii știm, poveștile nu se reduc la cărțile lui Coelho sau Sandra Brown (era un nume la modă prin anii ’90), nici la telenovele sau serialele fără sfârșit cu intrigi pe care le poate urmări și un copil de grădiniță. Sunt povești care ne fascinează, ne poartă prin locuri minunate, ne fac să ne bucurăm sau să suferim prin referințe neașteptate. Sunt pline de ironie, sau de frumos, tragism, dragoste, groază sau nostalgie. Ne îmbogățesc nu atât prin evenimentele pe care le descriu, ci prin felul în care sunt spuse. Arta autorului este de a face să treacă prin fața ochilor noștri oameni vii, personalități complexe, epoci istorice sau culturi surprinzătoare.

În aceste povești, creatorul pune la bătaie ani lungi de trudă, răbdare și documentare, milioane de cafele și neuroni uciși, precum și toată măiestria și talentul de care dispune. Astfel povestea ajunge să se desfacă în fața noastră ca o ceapă crocantă, cu straturile ei din ce în ce mai fine, mai suculente și mai aromate. (Dacă vă ustură ochii de la analogia cu ceapa, alegeți vă rog o altă legumă cu straturi sau un fruct mai prietenos). Creatorul trece prin suplicii creative pentru a obține o poveste de înaltă calitate. Ce înseamnă înaltă calitate? Nu doar satisfacerea unei curiozități vulgare, ci faptul că povestea ne plimbă prin locuri, situații și dialoguri la care ne bucurăm să fim părtași. La final, ne vine să-i mulțumim din inimă autorului pentru experiență. Poate că în acest fel trăim iluzia prețioasă că participăm la ceva mai înalt, mai valoros, ceva ce nu trăim în fiecare zi.

Dacă povestea nu reușește să ne plimbe prin astfel de locuri, oricât de palpitantă ar fi succesiunea de fapte brute, ne plictisim repede și acuzăm lipsa de adâncime a operei care ni se propune. O bere cu prietenii înseamnă oricând mai mult decât o poveste prost spusă. Mai ales dacă ai un prieten care, dimpotrivă, povestește frumos.

Pe când o schimbare politică în România? Pe când o poveste politică de calitate?

Acum mă întorc la politică și la felul în care construiesc poveștile mașinăriile de propagandă ale partidelor, pentru a pune o întrebare amară. Oare când vor trece aceste uzine de fabricat președinți de la satisfacerea curiozității primitive a electoratului la niște povești mai complexe și mai adevărate? “Complexe” pentru că ar fi de dorit să surprindă într-adevăr aspecte variate și adânci ale nevoilor oamenilor, nu să conțină doar sloganuri lipsite de sens, care sună a gol ca o canistră fără motorină. “Adevărate” pentru că mi-aș dori să ne reprezinte și pe noi, cei care nu ne satisfacem nici setea de lectură cu Coelho, nici foamea de cultură cu Salam.

Pe scurt, când vor trece creatorii mioritici de povești politice la următorul nivel? Parcă e nevoie și de puțină măiestrie, de puțină trudă și multă inteligență, în acest joc politic. Nu le văd nicăieri.

Deși mi se pare un mod dezamăgitor de a încheia aceste considerații, nu văd un răspuns românesc viabil la întrebarea de mai sus (care cred că formulează așteptarea multor oameni din țara mea). Nu știu când va veni acest răspuns, nici cum am putea să-l provocăm sau să-l generăm noi înșine. Oare masa critică de care avem nevoie să forțăm o schimbare se va strânge prin Facebook și Twitter și alte mijloace de informare neconvenționale, care au zumzăit de chemări la proteste publice în ultimul an? Oare masa critică se va strânge suficient de repede și de eficient încât să fim martorii unei schimbări politice reale în timpul vieții noastre? Sau ce au pregătit creatorii de scenarii politice pentru noi?

Știu că marile cărți sau marile filme m-au sedus prin iluzia participării. Am simțit că trăiesc în acele lumi, create de Llosa sau de Marquez, ca să iau doi sud-americani la întâmplare și să-i dau șah și mat lui Coelho. Și știu atât: că în acest moment, pe scena politică din România, lipsește un creator de povești de calitate, care să prindă atenția unor sute de mii de oameni, inclusiv a mea. Și cine știe ce se poate întâmpla, dacă ai 4-500.000 de oameni care te ascultă, cred în ce spui și nu uită de la o zi la alta despre ce le-ai vorbit.

schimbare politică în românia

 

Usturoiul e BUN!

Faptele: Acum câțiva ani, un domn de la Cluj se apuca de un proiect foarte îndrăzneț: să producă un film independent, după un scenariu scris chiar de el, cu ajutorul unui prieten din copilărie, care între timp s-a mutat puțin mai încolo – la Miami, care prieten și-a asumat sarcini cum ar fi insuflarea încrederii, consilierea pe probleme tehnice și, nu în ultimul rând, regia. Domnul de care zic a gândit problema, a scris scenariul, a vorbit cu oameni, a găsit susținere la mulți oameni care îl îndrăgesc și îl citesc – pentru că el, de fel, scrie – și s-a aruncat efectiv cu capul înainte, precum și cu energia, nopțile albe, neuronii care se ard și nu se mai recuperează niciodată, în acest proiect.

Ne-a (tot) spus și nouă, cititorilor săi, pe Facebook, pe Twitter și pe blog despre evoluția proiectului și atâta ne-a bătut la cap cu el, și atâta ne-a reconfortat prin entuziasmul său pentru ce făcea, care răzbătea prin taste, iar on-line-ul vuia și vuia și începuse să duhnească a Usturoi, încât nu mai aveam răbdare să-l vedem odată pe ecrane și să putem să ne râdem sincer și din suflet, așa cum ne promisese producătorul. După ce filmul – pe numele său adevărat USTUROI – a trecut prin tot felul de peripeții de ajuns să albească și ultimul fir de păr din barba tăticului său, după ce, înainte de a ieși din post-producție, nu a reușit să obțină o finanțare pe care probabil că o merita (veți vedea în film de ce), după ce a scos în sfârșit capul în lume, tăvălugul s-a pornit și nimic nu a mai putut opri premiera de la București, pentru care toți cei care ne-am aflat în sală îi mulțumim echipei de la Revista Biz că a făcut lucrurile să se întâmple, la Cinema City, în Sun Plaza.

Aseară, așadar, am văzut în sfârșit Usturoiul domnului Groparu (a.k.a. groparu.ro). Poftiți un trailer și, mai jos, impresiile de după.

Ne-am dus fără așteptări, că n-am avut timp să ni le facem, fiind cam ocupați în ultima vreme. Voiam să râdem și cam atât. Și am râs! Filmul conține doi “prunci”, cum le-a spus Groparele în frumosul grai ardelenesc, extraordinar de simpatici și de telegenici, de care ne-am îndrăgostit instant. Pe urmă, conține câteva situații și replici pline de un umor deschis și prietenos, cald ca omul care l-a pus pe peliculă și la fel de frust. Ce mai conține? Multe incursiuni superbe în atmosfera satului ardelenesc de azi. Țigani simpatici. Un manelist cu BMW. O manea neașteptată. Un berbec genial. O petrecere țigănească. Un controlor de tren CINSTIT (în punctul ăsta, mi s-a părut că Groparul a cam exagerat!!!). Toate astea sunt în film, plus o poveste simplă, fără mari pretenții de suspans sau răsturnare de situație, dar captivantă prin unghiul relaxat și copilăresc din care este exploatată – de la nivelul unor copii de școală generală care îndrăznesc să viseze până hăt-departe la Hollywood. Și câteva tehnici cinematografice simpatice care condimentează filmul și îl fac antrenant pe toată durata.

Desigur, am păstrat ce mi s-a părut cu adevărat fabulos la sfârșit. Acest film are cea mai FAINĂ coloană sonoră pe care am auzit-o de multă vreme. Cu siguranță n-am auzit vreodată așa o coloană sonoră la un film românesc. Atât de bună a fost încât aș putea să ASCULT acest film în mașină, pe repeat, la drumuri lungi.

Iar la sfârșit am plecat cu o căpățână de usturoi pe care probabil organizatorii au intenționat să ni-l ofere ca să-l păstrăm ca amintire, dar care își va întâlni cât de curând destinul cocoțat pe ceva bruschete cu roșii sau avocado. Sau amândouă.

Sper să am ocazia să văd filmul cât de curând în cinematografe și cu ocazia respectivă să plătesc și bilet. Vorba Hoinarului, Usturoiul e mai bun decât MULTE filme de la Hollywood. Mult mai bun.

Felicitări, Gropare! Felicitări, dle. regizor Lucian Alexandrescu! Și, de ce nu, la mai multe!

Poze de la premiera bucureșteană, aici.

Ca să nu uit, filmul are și pagină de Facebook. Ca să poți afla din timp unde va putea fi privit.

 

image1

Guerilla Charity

Acesta este un guest post pe care l-am așteptat cu mare nerabdare. În sfârșit, a venit. Andrei a pus mâna și a scris excelent despre destinatarii banilor pe care îi plătiți pentru poeziile de joi. Mulțumesc!

image-2

De trei ani ne ocupam de copiii din case familiale. Un fel de orfelinate, dar mai mici, care imita pe cat se poate o familie. Copiii se afla in Giurgiu, acolo traiesc in peste 20 de asemenea case. O duc greu, nu au tot ce isi doresc si nici tot ce le trebuie.

O duc greu, insa viseaza la aceleasi lucruri ca si noi.

Tocmai din cauza ca oamenii ii percep ca pe niste “copii amarati”, auzim des replici de genul “am acasa niste haine ramase mici, pot sa le aduc?”. Copiii astia au aceleasi aspiratii ca si noi. De ce sa le “daruim” hainele noastre folosite?

Asa ca am simplificat problema. Simplu, fara branding, fara fundatii, fara “awww ce dragut” sau “saracii de ei”. Fara pretentia falsa de a le schimba viata. Fara sa ne laudam cu asta.

image1

Ne facem temele despre fiecare copil, strangem bani de la cei din jur, apoi cumparam intotdeauna lucruri noi. Sau facem cu ei cate o excursie, in care petrecem timp impreuna. In parc, la gradina zoologica, la joaca, o inghetata, prajituri… De-ale copiilor.

Nu avem o regula cu stransul banilor. Am cerut colegilor si prietenilor, am organizat targuri de prajituri gatite de noi. Toate cu scopul de a strange cat mai mult cash.

Nu suntem o organizatie. Nu avem un nume. Nu iti vom multumi pentru banii oferiti. Doar facem ce trebuie cu ei.

O numim “guerilla charity”. Este o idee care functioneaza, suntem din ce in ce mai multi. Data trecuta am strans aproape 1000 de euro, in mai putin de o ora (de prajituri).

Iar astazi avem inca un aliat. Robert compune si vinde poezii pentru ei.

Platiti scump, va rog!

image

Pauza. O veste buna si una proasta.

Cu care să încep? Cu cea bună, întotdeauna!

Voi aduna câteva (în jur de 30) scurte povestiri într-un volum. Acesta este proiectul. Ideea are două zile, bineînțeles că nu am răbdare (defectul meu principal) și o anunț. Vor fi 30+ povestiri publicate anterior pe blog, alese pe sprânceană și luate la prelucrat ca să fie într-adevăr demne de tipărit pe hârtie. La unele din ele sunt de făcut doar îndreptări stilistice, la cele mai multe voi păstra doar ideea sau poanta și voi rescrie tot restul. În vreo două luni bănuiesc că poate să fie gata.

Nu știu cum se va întâmpla mai departe: cum voi publica, cum voi distribui, cum voi vinde etc. Deocamdată mă concentrez să fac conținutul. Pe urmă, după ce va fi gata produsul, mai vedem ce și cum. Poate crowdfundind, poate altceva, poate îmi dai și tu o idee!

Deocamdată, sunt încântat de proiectul ăsta și sper să am timp de el. Și pentru că veni vorba de timp…

Vestea proastă este… de fapt, două vești proaste. Va trebui să pun două lucruri în paranteză, ca să pot să mă ocup de ideea de mai sus. Primul dintre ele este blogul. Pauză pentru o lună-două de la postări literare sau de orice fel (în afară de cazuri în cazuri în care voi avea ceva de spus și nu va suferi amânare).

Al doilea proiect care va trece și el în standby este romanul (da! va fi, în cele din urmă, un roman) la care lucrez din toamna lui 2012. Am ajuns, până în acest moment, la un draft de vreo 90 de pagini. În ultimele săptămâni, am scris vreo 20 de pagini și am șters cam tot atâtea. Va ieși bine, sunt foarte mulțumit, dar mai am multe lucruri de absorbit și de pus la punct până să fie perfect.

Mi-am făcut deja o selecție cu cele 30 și ceva de povestiri pe care vreau să le șlefuiesc ca la carte. Mă apuc de treabă.

Și gata, asta e “știrea”. Nu vreau să alunec într-o perspectivă plângăcioasă și să-mi amintesc că trebuie să fac și bani între timp și ce frumos ar fi dacă scriitorii ar putea trăi din scrisul lor etc. Eu cred în ideea că scriitorii POT trăi din scrisul lor. Dacă eu încă nu o fac, înseamnă că încă nu sunt scriitor. Și trebuie să muncesc mai mult, să fiu mai deștept, mai abil, mai feroce!

În definitiv, mai am destul până să bifez cele 10.000 de ore.

Imagine de aici.